Zapaciti.ro: septembrie 2014

Poezia Când Sunt Eu Lângă Mama de Grigore Vieru

CÂND SUNT EU LÂNGĂ MAMA

Când sunt eu lângă mama,
somnul ei pe deal e adânc,
în rănile palmelor ei ciocârlia
pe să-și lase ouăle.

Ai, ai,
umbra păsării-n amiazi
palma mamei bandajează!

Când sunt eu lângă ea,
mama doarme cu capul
pe tremurul frunzei de poamă.
Fierbintea ei respirație
rotește pe cer Soarele, Luna.

Ai, ai
s-a lipit de ceruri Luna
ca obrazul meu de muma!

Poezia Când Sunt Eu Lângă Mama de Grigore Vieru

Poezia Dar Tu de Grigore Vieru

DAR TU

Pe câmpul cu
pomi ciudați de tabac
tăcută înaintezi.
Limbi verzi ca de șerpi uriași
ființa ta înconjoară.
Dar tu înaintezi.
Nu mai vine, mamă,
nimeni din urmă,
afară de pâinea ta
învelită-n ștergar
și cerul, din spate,
eliberat
de frunzele mari.
Doamne,
cât cer
deasupra unei singure
pâini!

Poezia Dar Tu de Grigore Vieru

Poezia Mai Bine de Grigore vieru

MAI BINE

Mai bine mă cunoaște
Cea care ură-mi poartă,
Ea știe când și unde
M-am îndreptat din poartă;
Prin care munți voi trece
Și peste care ape,
Ce țin ascuns sub frunte,
Ce tăinui sub pleoape.
Nici tu care mă-nlănțui
Cu brațele, iubito,
Căzând cu dor la pieptu-mi
Ca lacrima, topită;
Nici moartea, că e moarte,
Și cântă-adânc în mine,
Nici ea chiar nu mă știe
Așa de-ntreg și bine.

Poezia Mai Bine de Grigore vieru

Poezia Alt Cântec de Grigore Vieru

ALT CÂNTEC

Pe alta, nu pe tine,
Se cade să cuprind -
Tu brațele-mi legaseși
Cu-al mamei păr albind,

Ce l-ai tăiat în noapte
La ora de mister
Cu lama unei stele
Desprinsă de pe cer.

Mai plouă sus în ceruri
Și ninge pre pământ,
Nu sunt atât de tânăr,
Dar nici bătrân nu sânt.

Încerc să rup strânsoarea -
Îmi cade brațul slab...
Și părul ce mă curmă
Se face tot mai alb.

Poezia Alt Cântec de Grigore Vieru

Poezia E-o Liniște ? Iubirea de Grigore Vieru

E-O LINIȘTE IUBIRE ?

E-o liniște iubirea?
Mi-s pletele albe.
Și tulbere mi-e somnul
Ca între două pite.

Nu știu: răsare iarba,
Mai curg pe văi izvoare?!
Departe eșri de mine
Cum Luna e de Soare.

Pier stele neatinse.
Noi stele se vor naște.
Am cunoscut durerea,
Nu am ce mai cunoaște.

Poezia E-o Liniște ? Iubirea de Grigore Vieru

Poezia Poem În Munți de Grigore Vieru

POEM ÎN MUNȚI

,,Caut apa
În care te-ai oglindit”

La munte izvorul
Din cer izvorăște.
Ca sufletul mamei,
Ca sfântul ei grai
În care te văd
Fără de moarte.
Acolo, iubito,
Cetina leagănă
Mireasma pletelor tale.
Dulcea suflare a lor
Apropie cerul de pământ.
Și eu în
Adâncul-i cel rodnic
Ca-n lumina ochilor tăi
Fără de moarte mă văd.

Poezia Poem În Munți de Grigore Vieru

Poezia Poem de Grogore Vieru

POEM

Există o pasăre singură,
există o pasăre care
cântă sus până când
mamă devine și piere.

Există niște pui singuratici,
există, o, niște pui
care țipă sus până când
mama le-nvie.

Există un cuib somnambul,
există un cuib
care umblă noaptea
pe marginea crengii și-a frunzei.

Există o iarbă ce-ajunge la cuib,
există o limpede iarbă,
cu ea copiii și pasărea-mumă
se spală pe ochi dimineața.

Poezia Poem de Grogore Vieru

Poezia Motiv Popular Ucrainean de Grigore Vieru

MOTIV POPULAR UCRAINEAN

Nu mai e măicuța...
Frunzele cobor.
Singurei, copiii
Nu mai pot de dor.

Și-au purces să cate
Un zugrăvitor,
Care să le-ntoarcă
Pe măicuța lor.

Mari zugravi din lume
Iată c-au venit,
Și pe albul casei
O au zugrăvit.

I-au scris ochii, fața,
Părul însurit.
Numai vorba mamei
Nu au zugrăvit.

Poezia Motiv Popular Ucrainean de Grigore Vieru

Poezia Prin Mine, Un Cântec de Grigore Vieru

PRIN MINE, UN CÂNTEC

( Mare e moartea RILKE )

Mare ești moarte,
Dar singură, tu.
Eu am vatră unde iubi,
Tu nu, tu nu.

Ce dulce este pe câmp
A ciocârliei umbră,
Ce verzi sunt pomii prin care
Melcii stelelor umblă!

Ce dulce-i femeia
Care-mi născu!

Prin mine un cântec de dor
A trecut chiar acu.
Eu am țară unde să mor,
Tu nu, tu nu.

Poezia Prin Mine, Un Cântec de Grigore Vieru

Poezia Lucian Blaga de Grigore Vieru

LUCIAN BLAGA

Numele-acest
are ceva în el
care sună nespus de frumos -
e ca și cum
boabele copiilor
care ne seamănă de sărbători
s-ar lovi de trupul unei viori.

Numele-acest
Are ceva nespus de limpede-n el -
e ca și cum te-ai uita la o stea
prin altă stea.

Numele acest
are în el ceva amețitor de adânc -
e ca și cum te-ai uita
în oglinda unei fântâni
prin altă fântână.

Numele-acest
e ca streșina casei noastre -
pe fiecare literă a lui
rândunica își poate clădi
cuib de lut.

1968

Poezia Lucian Blaga de Grigore Vieru

Poezia Mama Intră-n Mare de Grigore Vieru

MAMA INTRĂ-N mARE

Mama intră-n mare.
Asfințire lină.
Sfintei mari întinderi
Cuvios se-nchină.

Alb împrăștiate
Plete-i pe valuri
Coperă, o, marea...
Prunci fug pe maluri.

În adânc nurora,
De mister aproape,
Ca o stea prelungă,
Șerpuie sub ape.

O, dar ce cutremur
Cînd pe valuri urcă
Și cu părul mamei
Părul ei se-ncurcă!

Poezia Mama Intră-n Mare de Grigore Vieru

Poezia Mama În Casa Noastră de Grigore vieru

MAMA ÎN CASA NOASTRĂ

Ne supărăm pe ea
Că nu vede bine
Atunci când
Strică paharul
De cristal.

Ne supărpm pe ea
Că nu vede bine
Atunci când în loc de pâine smolită
Pâine albă ne-aduce.

Ne supărăm pe ea
Că umblă încet
Atunci când
Ne face curat prin casă
Și oaspeții trebuie
Să vină.

Ne bucurăm
Că nu vede bine,
Atunci când
Ne sărutăm soațele tinere.

Ne bucurăm
Că n-aude bine,
Atunci când
Ne spunem cuvinte
De dragoste.

Ne bucurăm
Că pe scări se urcă încet,
Atunci când
Nu mai putem să ne smulgem
Din îmbrățișările
Mai dulci ca poamele.

Oh, mamele noastre,
Mamele!

Poezia Mama În Casa Noastră de Grigore vieru

Poezia Cântec de Leagăn Pentru Mama de Grigore vieru

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU MAMA

Dormi-adormi, măicuță dragă,
Dorm nepoții tăi de fragă,
Dorm și blidele spălate,
Dorm și rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul mei de pietre,
Doarme-n tihnă greierașu-n
Clopoțelul de la ușă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub țărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob și o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi și mai nainte:
Când erai cum nu ții minte.
Dormi, măicuța mea albită,
Dormi, măicuța mea iubită!

Poezia Cântec de Leagăn Pentru Mama de Grigore vieru

Poezia Cântecul Mamei de Grogore vieru

CÂNTECUL MAMEI

Nu-mi lua cercei și salbe,
Că de-amu am plete albe.

Nu-mi lua năfrămi străine,
Că de-amu eu nu văd bine.

Rochie nu-mi lua de lână,
Că de-amu eu sunt bătrână.

Încălțări nu-mi mai alege.
Că de-amu eu nu pot merge.

Ia-i mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă,

Iar eu, fiule,-s bătrână,
Cine m-o vedea-n șărână?!

Poezia Cântecul Mamei de Grogore vieru

Poezia Când de Grigore Vieru

CÂND

Când am să mor,
să mă îngropi
în lumina ochilor tăi.
Lumea
venită la mormântul meu
va sta îngenuncheată
în fața ta mereu.
Ca nimeni
să nu-mi joace pe mormânt,
să nu fiu, ca strămoții, pus
sub ierburi și pământ -
îngroapă-mă-n lumina
ochilor tăi,
femeie de pe urmă,
femeia mea dintâi.

Poezia Când de Grigore Vieru

Poezia Onomastică de Grigore vieru

ONOMASTICĂ

Veniseră oaspeții toți.
În jurul mesei
Ne-nghesuisem
Făcând încă un loc
Între mine și tine.
Tu mereu țineai capul
Aplecat spre umărul meu
Și părul tău lung și superb
Curgea negru-ntre noi
Asemeni unei cascade.
Și nu mai era loc
Pentru mama,
Numai era loc.

Poezia Onomastică de Grigore vieru

Poezia Joc de Familie de Grigore Vieru

JOC DE FAMILIE

Duminică dimineața
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi,
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Printre ele
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos.
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos.

Poezia Joc de Familie de Grigore Vieru

Poezia Pădure, Verde Pădure de Grigore Vieru

PĂDURE, VERDE PĂDURE

Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.

El a smuls pădurea toată
Și s-o are începu.
Și-a arat pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.

Seamănă pădurea toată,
Din crâu azime-a găsit
Și-o corabie-și cioplise
Din stejarul prăvălit.

Și-o corabie-și cioplise
Și-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.

A plecat pe mări, s-o uite -
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.

Poezia Pădure, Verde Pădure de Grigore Vieru

Poezia A, Iubite, A de Grigore Vieru

A, IUBITE, A

- A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu știu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.

- O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca niște bunici
Cu puii cei mici
Care-n brațe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Și nu-i nici o pasăre,
Pe-urmă le cad foile,
Se-nveselesc cu ploile.
Pe -urmă îi dor crengile
Și n-au ce să legene.

Poezia A, Iubite, A de Grigore Vieru

Poezia O Ceață Caldă de Grigore Vieru

O CEAȚĂ CALDĂ

Unde sunt frunzele
Hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele verde
al frunzelor tinere?!

Și apele unde sunt
Limpezi de sufletul nostru?!
Și sufletul unde e
Limpezit de tremurul apei?!

Unde e pasărea
trezită în zori
de șoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?

O ceață caldă de frunze
alunecă printre arbori
și eu de ea mă lipesc, iubito,
precum atunci, precum atunci -
de făptura ta somnoroasă.

Poezia O Ceață Caldă de Grigore Vieru

Poezia Vreau Să Te Văd de Grigore Vieru

VREAU SĂ TE VĂD

- Vreau să te văd, femeie,
Sau vino să mă vezi,
Mi-e dor de iarbă crudă
A ochilor tăi verzi;

De-a tale negre gene
Ce tremură ușor
Ca abur de ploaie
Deasupra codrilor.

- Vreau să te văd, bărbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată,
În ochii mei cei verzi.

Cosește, hai - ca iarba,
Cu rouă și cu stea,
Mai deasă și mai verde
Să crească-n urma ta.

Poezia Vreau Să Te Văd de Grigore Vieru

Poezia Ieși, soare, Ieși de Grigore Vieru

IEȘI, SOARE, IEȘI

Ah, din cămașa ta
Foșnind ca frunzarele
Trupul tău gol ieșea
Ca din nouri soare.

Ieși, soare, ieși
Că ți-oi da cireșii!...

Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă și umbra-ți era,
Încât vroiam să mă plec
Să-i spun la ureche ceva.

Melc-melc,
Codobelc!...

Poezia Ieși, soare, Ieși de Grigore Vieru

Poezia Creangă de Măr de Grigore Vieru

CREANGĂ DE MĂR

Te-ai dezbrăcat de noapte
ca de cămașă,
ah, creangă de măr!

Tremură degetele vântului
pe sânii tari
ai merelor tale.

Pe aer culcată,
cu plete umede, verzi,
numai mireasmă,

el, trunchiul smulge-te-ar
și-n pădure duce-te-ar,
ah, creangă de măr!

Poezia Creangă de Măr de Grigore Vieru

Poezia Ce Tânără Ești! de Grigore Vieru

CE TÂNĂRĂ EȘTI!

Curând
Va răsări soarele
Gol, rourat.
Spice l-or înveli,
Ramuri l-or coperi.

Curând
Va asfinți soarele
Și va avea îndureratul
Meu chip.
Ape îl vor, sorbi,
Pământul l-o coperi.

Poezia Ce Tânără Ești! de Grigore Vieru

Poezia Pe Drum Alb. Pe Drum Verde de Grigore Vieru

PE DRUM ALB, PE DRUM VERDE

Pe drum alb, înzăpezit,
Pleacă mama.
Pe drum verde, înverzit,
Vine draga.

S-o petrec pe cea plecând
Pe drum alb?!
S-o-ntâlnesc pe cea venind
Pe drum verde?!

Două drumuri strâns, în tot, -
Alb și verde -
Umpleși-le-aș și nu pot.
Cine poate?!

Din inel, din flori de tei,
Gălbioară,
Se tot uită-n ochii mei
Suferința.

Poezia Pe Drum Alb. Pe Drum Verde de Grigore Vieru

Poezia Mamă Tu Ești... de Grigore Vieru

MAMĂ TU EȘTI...

Mamă,
Tu ești patria mea!
Creștetul tău -
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi -
Mări albastre.
Palmele tale -
Arăturile noastre.
Respirația ta -
Nor
Din care curg oraș.
Inelul
Din degetul tău -
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaș.
Basmaua -
Steag,
Zvâcnind
Ca inima...
Mamă...
Tu ești patria mea!

Poezia Mamă Tu Ești... de Grigore Vieru

Poezia Ghicitoare Fără Sfârșit de Grigore Vieru

GHICITOARE FĂRĂ SFÂRȘIT

Ce izvor
Se ia după om?
Glasul mamei.

Ce e dulce
Și nu se aduce?
Buzele mamei.

Care spice cresc
Cu vîrful în jos?
Brațele mamei.

Care stele pe cer
Cad amândouă odată?
Ochii mamei.

Ce se ară
Cu lacrima?
Chipul mamei.

Ce este nemărginit
Și nu calcă iarbă străină?
Sufletul mamei.

Poezia Ghicitoare Fără Sfârșit de Grigore Vieru

Poezia Mică Baladă de Grigore Vieru

MICĂ BALADĂ ( Lui Marin Sorescu )

Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simțeam puternic și singur.
Ca Meșterul Manole,
am cutezat
să ridic o construcție
care să dăinuie veșnic.
Am început lucrul
și le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
Pe Alexandra, pe Ioana...
Care va ajunge întâi,
Pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
A venit una singură:
Mama.
- Tu nu m-ai strigat,
Fiule?

1968

Poezia Mică Baladă de Grigore Vieru

Poezia Transplantare de Grigore Vieru

TRANSPLANTARE

Trebuia
să mi se pună în piept
altă inimă.
Altfel,
urma să pier.
Mi-a dat inima ei
mama.
Dar tot
mă mai doare.
Mai ales când arde pământul
însetat de ploaie.
Mai ales când nu se întoarce
tata de la războaie.
Mai ales când plec prin străini
și scriu cu lunile acasă.
Mai ales în amurg, cînd soarele
după dealuri se lasă,
mă doare.
Asemeni dureri
n-am avut niciodată.
Dar nici asemenea
răbdare.

Poezia Transplantare de Grigore Vieru

Poezia Tăcerea Mamei de Grigore Vieru

TĂCEREA MAMEI

Tăcută
Ești, draga mea mamă,
Tăcută.

Ca mierla
Ce-nhamă, deshamă,
Ca mierla.

Ca frunza
Când merge la coasă,
Ca frunza.

Ca iarba
Când șade la masă,
Ca ierba.

Ca steaua
La moară cînd duce,
Ca steaua.

Ca piatra
Ce-aminte-și aduce,
Ca piatra.

Poezia Tăcerea Mamei de Grigore Vieru

Poezia Nopțile Mamei de Grigore Vieru

NOPȚILE MAMEI

Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumine
Și-ai coase.
Dar dorm
Doamna și domnul...

Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
Ieși la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni până-n zori,
În pârg,
Spice de nehodină.
Lumini pe târg:
Miriște străină.

Poezia Nopțile Mamei de Grigore Vieru

Poezia Părul Mamei de Grigore Vieru

PĂRUL MAMEI

Câte case ai dat tu, mamă,
Cu var și cu lut!
Albește în părul tău, mamă,
Varul acel de demult.
Cît am plâns eu
Strâns în al foamei clește!
Stăteai noaptea ca la priveghi.
În părul tău, mamă, albește
Sarea lacrimilor mele vechi.
Seara eu îți probozesc nepotul
Că ți se urcă în cap și-i rău.
Dar el se mută la tine ,,cu totul”
Și plânge tot
În părul tău.

Poezia Părul Mamei de Grigore Vieru

Poezia Mâinile Mamei de Grigore Vieru

MÂINILE MAMEI

Când m-am născut, pe frunte eu
Aveam coroană-mpărătească:
A mamei mână părintească,
A mamei mână părintească.

Duios, o, mâna ei înâi
Cu mâna dragei mele fete
S-au întâlnit la mine-n plete,
S-au întâlnit la mine-n plete.

Copii am. Dar și-acuma când
Vin zorii noaptea s-o destrame,
Găsesc pe frunte mâna mamei,
Găsesc pe frunte mâna mamei.

O, mâna ei, o, mâna ei,
O, mâna ei, ca ramul veșted,
A-mbătrânit la mine-n creștet,
A-mbătrânit la mine-n creștet.

Poezia Mâinile Mamei de Grigore Vieru

Poezia Buzele Mamei de Grigore Vieru

BUZELE MAMEI

Iar buzele tale sunt, mamă,
O rană tăcută mereu,
Mereu presurată cu țărna
Mormântului tatălui meu.

O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata,-n
Puținii lui ani pre pământ.

Acuma când nu te poți, mamă,
De sarea din șale pleca,
Cine ridică mormântul
Spre gura uscată a ta?!

Poezia Buzele Mamei de Grigore Vieru

Poezia De Unde de Grigore Vieru

DE UNDE
De unde știi, mamă,
Cum arătai tânără,
Când nu ți-ai întipărit
Pe nici o poză chipul;
Când nu te-ai uitat
În oglindă nicicând;
Când apa
Peste care te aplecai
Era plină mereu de cămăși;
Când a zilei oglindă
Zăcea bucăți la pământ
Sub furtuna de foc
A războiului;
Când pe ochii copiilor tăi
Scrumul secetei se așternuse,
Umbrele foametei;
Când geamul
La care-așteptai
Era, mamă, cernit
De jalea ochilor tăi,
De singurătate.

Poezia De Unde de Grigore Vieru

Poezia Autobiografică de Grigore Vieru

AUTOBIOGRAFICĂ

Mama mea viiața-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.

Mama mea viiața-ntreagă,
Stând la masă, ea și eu,
Se așează între mine
Și Preabunul Dumnezeu.

Oh, și crede-așa într-Însul,
Că în ochii ei cei uzi
Chipul Lui de pe icoană
Se arată și-L auzi.

Și eu țin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.

Poezia Autobiografică de Grigore Vieru

Poezia Abecedar de Grogore Vieru

ABECEDAR

Când eram mic,
mă jucam în cuvinte.
Jucam prost -
am pierdut aproape
toate cuvintele.
N-aveam de la cine
lua altele.
Tata era luat
și dus departe.
Mama tăcea.
Acum încep
să învăț din nou cuvintele.
Vai, la vârsta mea,
ce greu e să le-nveți!
Până când spun mamă
îmi crește mare feciorul,
până când spun tată
imi albește capul.
N-am timp de pierdut,
mă silesc să le-nvăț
măcar pe cele mai sfinte.
Încerc să fac cântece
cu numai două cuvinte.

Poezia Abecedar de Grogore Vieru

Poezia Ocheanul de Grigore Vieru

OCHEANUL

Când eram mic
Cineva îmi dădu un ochean.
Cu el
Toate
Eu le măream.

Măream fărâma de azimă
În patruzeci și șapte
Pînă când
Puteam să rup din ea
Jumătate.

Măream și adânceam
Valuri Prutului
Până când
Mă temeam să intru în ele.

Măream pe ,,cartinci”
Oameni cu mustăți,
Până când vedeam grădina
Umplându-se ca de spice
De mustața lor.

Măream vorbele
Până când sunau
Ca un clopot bisericesc.
Măream tăcerea
Până când în căpița de paie
Auzeam cum respiră spionii...

Nu știu cum și de unde
Băiatul meu
A scos ieri
Acea jucărie veche.
Azi dimineață
Am sfărâmat ocheanul.

1967

Poezia Ocheanul de Grigore Vieru

Poezia Formular de Grigore Vieru

FORMULAR

- Numele și prenumele?
- Eu.

- Anul de naștere?
- Cel mai tânăr an:
Când se iubeau
Părinții mei.

- Originea?
- Ar și semăn
Dealul acel din preajma codrilor
Știu toate doinele.

- Profesiiunea?
- Ostenesc în ocna cuvintelor.

- Părinții?
- Am numai mamă.

- Numele mamei?
- Mama.

- Ocupația ei?
- Așteaptă.

- Ai fost supus
Judecății vreodată?

- Am stat niște ani închis:
În sine.

- Rubedenii peste hotare ai?
- Da. Pe tata. Îngropat
În pământ străin. Anul 1945.

Poezia Formular de Grigore Vieru

Poezia Izvorul de Grigore Vieru

IZVORUL

S-au micșorat alunii.
Cineva sus pe coastă
Spală față Lunii
Cu lacrima noastră.

Ah, idee măreață,
Îmbătrâni-vei și tu!
Toate se schimbă în viașă,
Numai izvorul nu.

Veșnic tânăr și bun,
Sună sub dealuri străbune.
,,Bună seara”, îi spun,
,,Bună ziua”, îmi spune.

Poezia Izvorul de Grigore Vieru

Poezia Lacrima de Grigore Vieru

LACRIMA

Acest chip de zeu trist clar
Lacrima
Acest greier de ceștar
Lacrima
Acest creier gânditor
Lacrima
Acest Soare arzător
Lacrima
Acest lanț crescut în os
Lacrima
Acest glonte mânios
Lacrima
Acestiepure ah plâns
Lacrima
În al genei umbră-ascuns
Lacrima
Acest nu cu paloș lat
Lacrima
Ci cu inima-mpărat
Lacrima
Acest deal de sare greu
Lacrima
Acest clopot acest zeu
Lacrima

Poezia Lacrima de Grigore Vieru

Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu

NOI VOM RÎDE LA URMĂ

Sst ! taci : va fi război !
Spun dînșii răzvrăților, - cu groază.
Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării
Se va opri măreața, mândra luntre vitează
Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade.

Pornească ei războiul,
Și trupul ducă-ni-l la abatoare !
Și, totuși, numai noi suntem
Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care
Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată.

Noi sîntem cei ce poruncesc ;
A inimilor storuri ni-s uneori lăsate,
Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre,
Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate,
Vom da la fund domneștile urzeli.

Pornească ei războiul.
Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite.
Mărețele minuni ale-omeneștii minți
Ni-s nouă hărăzite.
Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.

Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu

Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu

CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT !

A chefuit din nou grofeasca Hunie ;
Din turn, proptită-n coate, vitejească,
Își asmuți, în haite crunte, zbirii
Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească :
Cîntec vechi, cîntec vechi.

Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul
- În timp ce, jos, era ucis poporul :
Fecioara-aceasta-n veci batjocorită )
Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul :
Cîntec vechi, cîntec vechi.

Se spulberă sămînța muncii noastre,
Durerea noastră peste țări răsună.
Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții,
Că-n pusta lor pustie-i pace bună :
Cîntec, cîntec vechi.

De mii de ani, sau poate mai demult
Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd
N-a stat securea, n-a stat cîntat lor
Grofesc, - peste cutremure căzînd :
Cîntec vechi, cîntec vechi.

Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată -
Năroade turnuri vechi se prăbușesc,
Și pe însîngerate străzi frumoase
Ruinele stăpînii și-i strivesc :
Cîntec vechi, cînec vechi.

Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu

Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu

CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI

Mînie, jaruri sub cenușă,
Pumni strînși, mîini amenințătoare,
Turbate glasuri ne-ndurate,
S-apropie-a voastră sărbătoare !

Cîmpii, de seceriș gătite,
Tu, ură strînsă-n beregată,
Voi, dtrpte coase ridicate,
Serbarea roșie s-arată.

Maghiara lene se urnește,
Sar corzi întinse, mîniate.
Trufiile se tupilează,
Se-ascund tăceri înspăimîntate.

Va fi maghiară sărbătoare :
Grîu, sînge, tidve - om secera.
Sporește secta sfintei furii,
Vom secera, nu tremura !

1913

Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu

Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu

FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI !

Nu ești mîhnit de jalea mumii tale,
Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala,
Ci de zdrobita țară-ți este jale,
C-o fură grofi și popi, din deal în vale.

Ți-i inima-necată de suspine,
Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine,
Dar ceruri s-au deschis, de jale pline,
Și-atît amar s-a adunat, mulțime.

Văi că nu poți să stai acum în frunte !
Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte,
În cugetul maghiar să poți pătrunde,
Să tremure dușmanul orișiunde.

Vai ce păcat de tine ! Ce păcat
De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat
Din mișelie,-i azi prunc lepădat,
Ce ne acuză, neînduplecat.

Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare,
Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare
Și decît purpura strălucitoare,
Și decît orice nume roș mai tare.

De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da
Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina
Maghiara noapte, cum ai mai tăia
Cu rima și cu spada, buba rea.

A vieții sare-ai fi : răzbunător
Al crimelor grofești ;-nalt protector
De grămătici maghiari, ne-ndurător
Biciuitor viteaz al tuturor.

Zadarnic vai, te zbuciumi mîniat,
Ți-i sîngele mereu mai subțiat,
N-ai ură-n tine cît ai vrea, turbat :
Cu-ntreaga-ți spiță-n veci fii blestemat !

1912

Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu

Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu

LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII

Cucerit-au țara asta
Sciții bravi și plini de fală,
Plani de milă cu poporul :
Asta se învață-n școală.

N-a fost astfel, zece veacuri.
Crunt o duse muncitorul.
Dimni, un pumn, legară cobză
Iobăgimea-ntreg poporul.

Fu gogată țara noastră.
Are holde, codrii-odoare.
Dar, ce biet poporul strîns-a,
Pun boierii-n buzunare.

Doar bogatul, doar hapsînul,
Se-nfruntau din tot ce bun îi.
Cei ce lucră, milioane,
Beznele-i strîngeau și funii.

Inima ni-i azi mai dîrză
Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră
De s-ar frînge, și-ncă, mîine
alta fi-va țara nostră.

Țara-n care pun cătușe
Domnii - a ta-i, a tuturor :
Pregătescă-se de luptă
Palii fii de muncitori.

Soare bun e-n țara asta,
Aer ce te-mbujorează.
De-o veni domni să ni-l fure,
Smulge-l-va munca vitează.

Sus, copii, la-nvățătură,
La război, la sănătate !
Mîine, voi veți fi poporul,
Țării noastre libertate.

Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu

Poezia Legenda Lăcrimioarei de Vasile Alecsandri

LEGENDA LĂCRIMIOAREI

1.

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrșite.

Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.

Prin arbori cîntau paseri, prin aer zburau îngeri,
Și nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri ;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde :
,,Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite,
Stau sufletele blînde, iubinde, fericite,

Gustînd în liniștire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncîntătoare...
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

2.

Și iată că sosește un oaspete de pe lume,
Un suflet alb și tînăr pe-un nor de dulci parfume ;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-l cu zîmbire, cu gingașe cuvinte,

Și-i zic : ,,În raiul nostru bine-ai sosit, copile !
Curînd plecași din viață ! Nu plîngi a tale zile ?”

,,Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare
Pe alta mai ferice și-n veci neperitoare.”

,,Și nu ți-e dor acuma le lumea pămîntească ?”
,,Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

,,Cum ? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă ?”
,,Ah ! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Și vecinic după dînsa voi plînge cu derere !”

Zicînd, copilul plînge, lipsit de mîngăiere,
Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare !

1 iunie 1875

Poezia Legenda Lăcrimioarei de Vasile Alecsandri

Poezia Sămănătorul de Alexandru Vlahuță

SĂMĂNĂTORUL

Pășește-n țarină sămănătorul
Și-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,
Pe care va lega-o viitorul.

Sunînd, grăunțele pe bulgări plouă :
Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul,
Le samănă cu mîinile-amîndouă.

Trudește, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alții după tine,
Și vor culege rodul - bogăția.

Tu fii ostașul jertfei mari, depline :
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropește glia !

Poezia Sămănătorul de Alexandru Vlahuță

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

SONET

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată !
Mă simt plutind - privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi... îi știu atît de bine !
O, nu mai tremur cînd mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău - ca pînza Penelopii -
Se țese ziua, noaptea se distramă...
Noian de întuneric ne desparte !

Zădarnic zîmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurător mă cheamă -
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe...

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

Poezia În Întuneric de Alexandru Vlahuță

ÎN ÎNTUNERIC

Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr :

Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg !

Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta :
E-un mărmînt curat și larg,

Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus ?

Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvînt să fiu.
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.

Cine m-a strigat pe nume ?
Niminea... Mi s-a părut...
Glasul cui să mă mai cheme ?
Umbra cui s-o mai sărut ?

Dar ce tropot se aude ?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...

Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !

26 martie 1895

Poezia În Întuneric de Alexandru Vlahuță

Poezia Tu Ești Poet... de Alexandru Vlahuță

TU EȘTI POET...

Eu vreau cîntări de veselie.
Că tu ești tris, ce-mi pasă mie ?
Nici vreu să știu de ce te doare,
De grijile ce te frămîntă,
De inima ta care moare...
Tu ești poet, deci cîntă.

De te urăsc, de te sfîșie
Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie ?
Zîmbind, tu rănile-ți ascunde,
Și-n stele sufletu-ți avîntă,
Cui te lovește, nu-i răspunde...
Tu ești poet, deci cîntă.

De-ți plîng ai tăi, în sărăcie,
Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie ?
Tu du-mă-n alte lumi, senine,
Căci singura-ți chemare sfîntă
E să mă-nveselești pe mine ;
Tu ești poet, deci cîntă.

Iar dac-un vînt de nebunie
Peste viața ta pustie
S-abate pentru totdeauna,
În noaptea care te-nspăimîntă
Privește stele și luna
Surîzător, și cîntă.

19 februarie 1895

Poezia Tu Ești Poet... de Alexandru Vlahuță

Poezia Dan, Căpitan De Plai de Vasile Alecsandri

DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )

Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )

1.

Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.

Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.

Încrederea-nflorește în inimile mari !

2.

Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.

3.

În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.

4.

Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !

Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,

Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”

Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...

Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;

Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.

5.

E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.

O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.

Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.

Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.

Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.

6.

Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.

Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.

Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.

O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.

,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !

Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !

7.

Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.

Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !

,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”

,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !

Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”

Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”

Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”

Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !

Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...

ianuarie 1875

Pagini

Postare