Poezia În Întuneric de Alexandru Vlahuță

ÎN ÎNTUNERIC



Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr :



Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg !



Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta :
E-un mărmînt curat și larg,



Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus ?




Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvînt să fiu.
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.



Cine m-a strigat pe nume ?
Niminea... Mi s-a părut...
Glasul cui să mă mai cheme ?
Umbra cui s-o mai sărut ?




Dar ce tropot se aude ?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...



Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !


26 martie 1895