Fabula Trișca de Tudor Arghezi

TRIȘCA



Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos.
Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză și din flaut, din frunză și din dring,
Cîntau demult și alții cînd horele se strîng,
Dar nu ieșea din scula niciunui nătărău -
Atît alean de suflet și leac de ceasul rău.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Și teferii și răii, firește, și nerozii,
Și rămîneau s-asculte, tăcuți și duși cu gîndul,
Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l.
Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul
Și zvonul ciocîrliei își lua din fluier zborul,





Și parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cînte.
Veneau și lăutarii orașului, trimiși
Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiș.
Căci fluierul trecuse de sine și, amară,
Avea în el și voce de om și de vioară,
Și glas de vînt și vaiet de holde și de ape,
Și geamătul furtunii cînd fulgeră ăe-aproape,
Și grindină și trăznet : tăceri și presimțiri
Urzeau păinjenișul rostirilor subțiri,
Încît ascultătorii, din cîmp și de la stînă,
Scăpau și țîța oii și secera din mînă,
Cînd l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume.
La nunți și la botezuri, la zilele de nume,
Cîntau, să să-mpletească, tot soiul de unelte,
Adînci, molîi și zvelte ;
Ele cîntau pe plată și luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie
Și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,
Și prăpădit, în zdrențe, părea mîncat de șoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-avea nici suspine și doine de vînzare,
Că harul nu se vinde
Pe bani și pe merinde.
Te temi să pipăi banul cînd crezi că nu-i a bine,
Și harul, ai credința, că e străin de tine.






Îi ajunsese faima trișcarilui departe,
La știutorii scripcii și meșterii de carte,
Și au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cîntec și consei.
Îi ziseră, găsindu-l : - ,,Prea bine, dar ce cere
Să nu ne pierdem firea și punctul de vedere.
Sînt pravile și dogme și, fără de-ndoială,
Nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.
Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,
Cum l-am primi să cînte pe insul fără dascăl,
Fără hîrtii semnate, cu număr, an și zile
De pricepuții noștri la rubrici și ștampile ?
Ai îndrăznit cînd hora și lanțul ei se mișcă
Să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.






Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai ideea,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Știi tu ce-i un andante, de pildă ? Vezi ? Nu știi.
Faci ca nerozii doine, stihiri și melodii,
Că muzică și artă și contrapunct se-nvață
În școlile înnalte și-n zece ani de viață.
Doar diploma pe care o dă Academia
Te-ndreptățește mește și face măestria.”
- ,,Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,





Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul.
Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.
Și n-avem nicio vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minților la școală.
E vorba noastră veche : Ai carte, ai și parte.
Că slova-nvață graiul și gîndul să se poarte,
Dar carte-nfumurată de gol și fudulie
Poate că e mai proastă ca neoașa prostie.
Pe vremea noastră singuri știau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu znopii,
Și popii, vai de lume, că preoții de țară
Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară.
De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita
Moltivă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.
Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,
Noi sîntem proști, bădie, de două mii de ani.
Și totuș, luați de vînturi și îndurînd arșița,
Noi, proștii, pe o trișcă, făcură Miorița.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierul, la trîntă,
Mai bine pune gura, ia trișca mea și cîntă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îți face,
Că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace.”





- ,,Îl auziți ce spune ? Un mut, la început,
Din vorba-n vorbă-ajunge obrazinc și limbut,
I se dezleagă limba anapoda, și-n loc
Să tacă, te mai face că ești dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.
Mai bagă-ți trișca-n bete,-ncrezutule zevzec.
N-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.
N-aș vrea să-ți sug scuipatul și mă-nfrupt cu bale
Din trișca ta mînjită cu muci și cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi colega ?
Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă,
Mai mult ca o bătută în praf și-o sîrbă frîntă !”






Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna
Sînt harfa cu vioara și flautul cu struna,
Și că puterea tainei lăuntrice-mprumută
Și scîndurii crestate oftat de alăută.
Țăranul scoase trișca din sîn : ,,Păi, e de soc
Și mică, - zise, - alta-n cămașă n-are loc.
Cu mîna mea am rupt-o din pom, și cu brigeagul.
O-nvîrt pe subt mustață, de mi-e mai mare dragul.
Ea s-a-nvățat să cînte de cînd era-n copac
Și-mi cîntă-n sîn, la piele, și singură, de-o tac.
Și nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut
Începe să zvîcnească, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstiți la mine ? Sînt netot,
Nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot.”
- ,,Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie
Ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,
Mai ziseră-nvățații, uitîndu-se la sculă.
- ,,O gaură, răspunde trișcaru,-i prea destulă.
Cînd povestește, cîntă și dă învățătură.
Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură.”