Poezia Epilog de Tudor Arghezi

EPILOG



Au cîștigat ciocoii războiul cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul !
Sărbătoresc se-ntinde în bucurești alaiul,
Și nengropați, pe drumuri, ucișii zac dovadă
Că cine mai cîrtește, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpușcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noștri și noi, acei cu vina,
Gîndește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gîtuire.
Izbînda-i tituși tristă, deși e cîștigată.
Boierii cad pe gînduri, la masă, dintrodată.
Le scapă furculița din mînă, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atît de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te întîlnești cu morții,
Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cîrji bătrînul Stoian și parcă cere.
Niciunul nu mai are nici brațe, nici putere.
- ,,Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta...
Era deștept, Dumintru...”
- ,,E-ntins în șanț, papă...”




E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace.
E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorît a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dat tot le-a mai rămas
Din ochi o pîlpîire și-o șoaptă, ca un glas.





Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oștirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pămînt strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, v-a fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezișe, tertip și meșteșug.
Acum se face-n voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pîine mai e și fără țară.
Cu slove de tri șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpînesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale...
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite ,,anonime”.




Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Cînd una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenunchiat să vadă sămînța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas,
Nervos că iscălește la șase luni un ceas ?
Dreptatea, deocamdată, înfrîntă, tot mai cere
Rîsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvînt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleidu-te pe tine.
Nu vreți, nici astă dată nu vreți ? Atunci se schimbă
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă.
Așa, pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.


Că poate și armata în slujbă la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.