Poezia 1917 de Lucian Blaga

1917



Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranșee
rețeau, livada cu flori, și zdrențele-n sîrmă.
Simți Paștile-n liniști. Încă odată cei zece tovarăși
stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de cîrmă.




Scumpe făpturi, fluturi mulți, năvălesc din apus
cu-nalte sclipiri jucăușe, curate.
Trec pe deasupra în pîlcuri, culori salvate
din alt continent, cufundat și răpus.



Mîne bătaia va-ncepe din nou. Fii inimă - lemn.
cînd fiecare-n tăcere se-ntreabă : care pe munte
cădea-va întîiul ? - Cînd fiecare pe cealaltă frunte
ar vrea să citească un semn.



 Eu singur le zic : Fiți liniștiți ! Odată cu zorile
cădea-vor întîi nu oameni, ci florile !
Dedițeii aceștia cu bluze albastre,
păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre !