TĂGĂDUIRI
Arbori cu crengi tămăduitor aplecate
fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin.
Pe toate potecile zilei
cu surîs tomnatic
se răstignesc singuri
Cristoși înalți pe cruci de arin.
Grele din înălțime cad ciocîrlii
ca lacrimi sunătoare ale dumneceirei peste ogor.
Pe drumuri pornit
iscodesc semnele
întregului rotund depărtat :
pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfîrșit.
Pe urmele mele coapte
moartea își pune sărutul galben
și nici un cîntec nu mă îndeamnă
să fiu încă odată.
Fac un pas și șoptesc spre miazănoapte :
Frate, trăiești tu, dacă vrei.
Mai fac un pas și șoptesc spre miazăzi :
Frate, trăiești tu, dacă vrei.
Din sîngele meu nu mai e nimeni chemat
să-și ia începutul trăirilor,
nu, nu mai e nimeni chemat.
Pe căile vremii se duc și vin
cu pas adînc ca de soartă
albe fecioare și negre fecioare :
îndemnuri cerești
să fim încă odată,
să fim încă de-o mie de ori,
să fim, să fim !
Dar eu umblu lîngă ape cîntătoare
și cu fața-ngropată în palme - mă apăr :
eu nu ! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...