Poezia Mihail Sadoveanu de Nicolae Labiș

MIHAIL SADOVEANU

                I


Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care
șoptea înăbușit. Și iată că pădurea în iarnă, argintie, cu
șoapta ei, mi l-a reamintit.




Izvoarele, sub pînze de gheață, delicate, se legănau la
vale, pe nevăzutul prund, și în lumina sobră, cu pini și
nestemate, cîntau unite într-un cor profund.




În zboruri rotunjite, tăiua mari păsări slava ;
un farmec de poveste se răsfira sub cer ;
părea zăpada caldă și moale ca otrava,
dar zările sclipeau la fel, sever.




Cu vînturile-n coarne, în goană nebunească,
zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei.
Era acolo-ntreagă pădurea românească,
și el pășea încet prin iarna ei.


                      II

Mi-au mai rămas în minte frînturi din timpuri duse ?
Treceam tăcut sub nouri în umbra unor oi.
Ce-am mai păstrat din raza privirilor senine,
din sufletul copilului vioi ?




Era flămînd copilul și oile flămînde, dar florile și pomii
luceau în chip și fel. Ținea copilul cartea cu palme tremurînde.
Citea despre Lizuca și-un cățel.




În jurul lui, pădurea vuia amețitoare și gîzele prin ierburi
foșneau adormitor. Plîngea mioara albă cu plînsete
amare și, tristă, șchiopăta de un picior.




O mîngîia copilul cu ochii și cu gîndul, pe cînd murea
mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cînta
prin ramuri vîntul, o Mioriță-ntoarsă în alt chip.



                              III


Copilul și mioara s-au șters din amintire,
războiul peste toate a pus un văl de fum.
Și seceta săpase mai multe cimitire...
Pe drum un băietan pășea acum.




Venea din tîrg spre sate, purtînd noi înțelesuri, spre-a
le-mpărți în ceata ursuză de țărani. Vanea să despletească
străvechile eseuri, un comunist de 16 ani.




Se minunau țăranii văzînd că nu se teme de ei,
de depărtare, de osteneli, de ger...
Ei nu știau că visul îi dă puteri, pesemne,
cînd se visa atunci un clonț de fier.




Și dacă totuși drumul îi ostenea făptura,
vorbea cu Sadoveanu în gînd,
și-l asculta. Miez fraged de răsură ăi înflorea iar gura,
și se-ndrepta și pasul, și chipul îi sclipea.


                           IV


Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume
visîndu-și existența închisă între foi. Pe-un geam pătrunde
lacul cu luminoasa-i lume,
șoptește-n cupe vinul cu șcapetele-i moi.




E-n fața mea, cu părul din flăcări de zăpadă,
cu ochii pîcle și plini de-nseninări ; o albă înflorire de
vișini în livadă, minunea licării unei zări.




Nu are nici o vîrstă. În el sînt mii de oameni,
și-ntr-în-sul anii proaspeți cu toții s-au păstrat...
Tot puști rămîn. Mă aflu acum la un examen
și vreau s-arăt că nu-s inutimidat.




Sentința o să vină. Oricare-o fi, totuna.
El pentru mine-i apa vrăjitelor fîntîni.
Îl voi slăvi în cîntec cum pot slăvi doar luna,
iubindu-l ca pe munții, natalii mei, bătrîni.