Poezia Moartea Căprioarei de Nicolae Labiș

MOARTEA CĂPRIOAREI



Seceta a ucis orice boare de vînt.
Soarele s-a topit și a curs pe pămînt.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fîntînă nomol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.




Mă iau după tata la deal printre tîrșuri,
Și brazii mă zgîrăie, răi și uscați.
Pornim amîndoi vînătoarea de capre,
Vînătoarea foametei în munții Carpații.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tîmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.





Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cînd ca scăpăta soarele, cînd va licări luna,
Aici vor veni în șirag să s-adape
Una cîte una căprioarele.





Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.




Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers !
Pe zare curge sînge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am șters.




Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele !




Ea s-arătă săltînd și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfioară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.





Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întîia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș !




Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clatină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările tîrzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Cînd lasă cuiburi dure și pustii.





Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbrăși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb cînd tata
Mi-a șuierat cu bucurie : - Avem carne !




Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Cînd viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sînt deșarte,
Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă și pe moarte.




Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vînt aleargă frunzarele duium !
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat !
Din ierburi prind în mîini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.




Ce-i inimă ? Mi-i foame ! Vreau să trăiesc și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea !
Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Și codrul, ce adînc !
Plîng. Ce gîndește tata ? Mănînc și plîng. Mînînc !