Poezia Ce S-alegea de Doi Nebuni, Iubito... ( Variantă ) de Mihai Eminescu

CE S-ALEGEA DE DOI NEBUNI, IUBITO...

          ( VARIANTĂ )


Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,
De ne-ntîlneam de mult și nu pierdem
O tinereță, care-am risit-o ?


De dragul tău de mult înnebuneam,
Sau că muream de-atîta fericire,
Dar numai sara vieții n-ajungem.



Erai de zgomot plină, de-nflorire,
Iar ochii tăi tineri de copil
M-ar fi ținut de-a pururea-n uimire.



Iar graiul tău cînd blînd și cînd ostil
Făcea singurătatea-mi zgomotoasă,
Cum e cu zgomot luna lui april.



Și în necazul tău și mai frumoasă
Te cuprindeam, să nu te mai retragi,
Să-mi plîngi la piept la dragoste geloasă.



Și ne-am fi fost atît, atît de dragi...
Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,
Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.



Dar azi, loviți de ale sorții goane,
Viața-mi pare-un istovit izvor
Și plină de-ale toamnei reci icoane.



A noastre visuri cad pe rînd și mor
Precum în Vînt rotiri de fruntze-uscate...
Statornic nu-i decît al nostru-amor...



Renunț silit la el, căci nu se poate,
Și lungi iluzii, ca un înțelept,
Naintea mea le văd căzînd pe toate.




Nu cer nimic, nimic nu mai aștept,
Și nici întreb la ce o mai simțesc
Sărmana inimă bătînd în piept.



La ce ? Ca viața mea s-o risipesc
Într-o-ondelungă, tristă văduvire,
Lipită de-al tău chip dumnezeiesc :


Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.