Poezia Cîinele Soldatului de Grigore Alexandrescu

CÎINELE SOLDATULUI



Rănit în războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe d-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi !




Sîrman, fără rude, pe țărmuri streine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor ;
Nu era ființă care să suspine
Pentru-un trecător !




Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un cîine iubit,
Ședea lîngă dînsul, și-n mare mîhnire
Părea adîncit.




Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mîini de soldați,
Cinste hotărîtă acelora care
Mor pentru-mpărați.




În fruntea paradei cîinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pămînt,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Pînă la mormînt.




Aci se oprește aci se așază,
Nimic nu îl face a se depărta :
Așteptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Cînd s-o deștepta !




Cîteodată cearcă piatra s-o ridice,
Cîteodată latră dup-un călător ;
Coprins de durere : Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.





Apoi cînd streinul de milă voiește
A-l trage doparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pămînt privește,
Și nimic nu va !





De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sîrmanul cîine din locul de jale
A fost nelipsit !





Dar în dimineața acea viitoare,
Pe cînd se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lîngă groapă, mort de întristare,
Cîinele Azor !