Poezia Învierea de Mihai Eminescu

                     ÎNVIEREA


Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngînă cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.


C-un muc în mîni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.


O muzică adîncă și plină de blîndețe
Pătrunde tînguioasă puternicile bolți :
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț,
Învenind pre însuși izvorul de viețe.


Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mîngîioasă,
În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase
Anoastre rugi, Părinte, organelor se smulg”.


Apoi din  nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.


Un clcot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n alta rse uită și preoți și popor,
Cum din mormînt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie :


„Cîntări și laude-nălțăm
Noi, ție unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cîntînd Aleluia !


Christos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcînd-o,
Lumina ducînd-o
Celor din morminte !”