Zapaciti.ro: decembrie 2014

Poezia Flori de Mac de Lucian Blaga

FLORI DE MAC

În frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile - și-o ne-nțeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară
flori de mac.

Aș vrea să vă cuprind,
că nu știu cum, petalele ce le purtați,
îmi par urzite
din spuma roșie
a unui cald și-nflăcărat amurg de vară.

Aș vrea să vă culeg în brațe
feciorelnicul avînt,
dar vi-e atît de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc
o, nici la pieptul gîndurilor mele să vă strîng.

Și-aș vrea să vă strivesc
că sunteți roșii, roșii
cum n-au putut să fie pe pămînt
decît aprinșii, marii stropi de sînge, ce-au căzut
pe stînci
și pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
cînd s-a-ngrozit de
moarte.

Poezia Flori de Mac de Lucian Blaga

Poezia Dați-mi Un Trup Voi Munților de Lucian Blaga

DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR

Numai pe tine te am trecătorul meu trup
și totuși
flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strîmt pentru strașnicul suflet
ce-l port.

Dați-mi un trup
voi munților,
mărilor,
dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin !
Pămîntule larg fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năpraznice inimi,
prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic !

Prin cosmos
auzi-s-ar atuncia măreții mei pași
și-aș apare năvalnic și liber
cum sînt
pămîntule sfînt.

Cînd aș iubi,
mi-aș întinde spre cer toate mările
ca niște vînjoase, sălbatice brațe fierbinți,
spre cer
să-l cuprind.
mijlocul să-i frîng
să-i sărut sclipitoarele stele.

Cînd aș urî,
aș zdrobi sub picioarele mele de stîncă
bieți sori
călători
și poate-aș zîmbi.

Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.

Poezia Dați-mi Un Trup Voi Munților de Lucian Blaga

Poezia La Mînăstire de Lucian Blaga

LA MÎNĂSTIRE

De trei zile luna crește ca un fagure
de miere într-un stup.

La mînăstire vine-o babă. Zice :
,,Stareț purtător de bolți cerești,
să faci o rugăciune
de ieșirea suflețelullui din trup”.

,,Pentru cine ?”

Luna - s-a coborît pe-o biblie
și de pe file
privește înapoi la chipul ei spre cer.

Cu miros de ger în lînă vine un bătrîn.
Îi sunt obraji zdrențuiți
întocmai ca un prapur vechi :
,,Părinte bun, ți-aduc o pîine și un strop
de vin, ca să se roage la altar blîndețea ta”.

,,Pentru cine ?”

,,Pentru turma de oițe.”

Într-un tîrziu o fată. Stele care cad
sau poate-un vînt de toamna-ar ști să spună
c-a fost frumoasă fata mai demult.
Zice :
,,Să ții o liturghie, stareț sfînt”.

,,Pentru cine ?”

,,Pentru - gîndul meu.”

Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.

Poezia La Mînăstire de Lucian Blaga

Poezia Din Copilăria Mea de Lucian Blaga

DIN COPILĂRIA MEA

( Pentru mica mea nepoțică Gigi
căreia nu-i plac decît versurile
cu rimă. )

Pășteam cu alții gîștele-n ariniști.
Cu gîngurit de aur îmi venea cîte-un boboc
și îmi prindea cu prietenie-n cioc
sfîrcul urechii,
și plopii tremurau, străvechii.

Cînd toropim priveam prin gene
cum boii se mișcau prin flori de sînziene
pe sub sălcii,
mă miram că ei nu văd
cu vîrful coarnelor ca melcii,
și boii - boii-și rumegau căldura pe sub sălcii.

Cînd mă trînteam în pajiște pe spate
cu ochii către bolta în senin,
mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,
lin
răzimat pe coate.

Și-mi mai aduc aminte :
într-un lan de cînepă
o sperietoare pestriță de paseri
se sprijinea
în par ca vînturi s-o alinte.
Ciorchine de turbări aveai cercei,
o vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei.
Rîdeau copiii toți de ea,
dar mie mi-era milă
și-o iubeam.

Eram mic
și singur socoteam : ea mi-e aproapele
și o iubeam.
Și mă credeam un mucenic.

Poezia Din Copilăria Mea de Lucian Blaga

Poezia În Lan de Lucian Blaga

ÎN LAN

De prea mult aur crapă boabele de grîu.
Ici-colo roșii stropi de mac
și-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strînge cu privirea snopii de senin ai cerului
și cîntă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinți, fără mustrări, fără căinți
și fără-ndemnuri, numai trup
și numai lut.
Ea cîntă
și eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.

Poezia În Lan de Lucian Blaga

Poezia Gîndurile Unui Mort de Lucian Blaga

GÎNDURILE UNUI MORT

De mînă-aș prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pămînt ?
Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri
și din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri ?

Tu inimă ești liniștită-acum !
Mult a trecut
de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineață
și-o suferință veche-n orișice amurg ?
O zi ?
sau poate veacuri ?

Un stînjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aș întinde mîna și le-aș strînge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pămîntul poate nu mai are flori.

Gîndul meu și veșnicia seamănă
ca niște gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei ?

Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă și ea
de sute și de mii de ani ?
Să fie pașii mici și guralivi ai ei,
sau poate pe pămînt e toamnă
și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormînt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine ?

Poezia Gîndurile Unui Mort de Lucian Blaga

Poezia Leagănul de Lucian Blaga

LEAGĂNUL

Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile ăși deschideau pleoapele
și ochii înrișiți de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat :
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări ?

Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindăm cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și șeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gîndul larg deschis.
Era leagănul,
în care-o mînă-mbătrînită azi de soarta mea
mi-a legănat
întîiul somn și poate-ntîiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet, încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit
și-n hohote
am început să plîng deasupra leagănului meu.

Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de rîs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrîn
cu mînile pe mine însumi
- ca prunc.

Poezia Leagănul de Lucian Blaga

Poezia Vară de Lucian Blaga

VARĂ

La orizont - departe - fulgere fără de glas
zvîcnesc din cînd în cînd
ca niște lungi picioare de păienjen - smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pămîntu-ntreg e numai lan de grîu
și cîntec de lăcuste.

În soare spicele își țin la sîn grăunțele
ca niște prunci ce sug.
Iar timpul își întinde leneș clipele
și ațipește între flori de mac.
La ureche-i țîrîie un greir.

Poezia Vară de Lucian Blaga

Poezia Veniți După Mine Tovarăși ! de Lucian Blaga

VENIȚI DUPĂ MINE TOVARĂȘI !

( Prietenilor Mai )

Veniți lîngă mine tovarăși ! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
și-n gușe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsîndu-mă singur,
cu plînsul,
cu voi,
și cu toamna.

Veniți mai aproape ! - și cel care are
urechi de-auzit să audă :
durerile nu sunt adînci decît atuncia cînd rîd.
Să rîdă deci astăzi în mine
amarul
și-n hohote mari să-și arunce pocalul în nori !

Veniți lîngă mine, tovarăși, să bem !
Ha, ha ! Ce licărește-așa straniu pe cer ?
E cornul de lună ?
Nu, nu ! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu brațul de fier.

Sunt beat și așa aș vrea să dărîm tot ce-i vis,
ce e templu și-altar !

Veniți lîngă mine, tovarăși ! Ca mîne-o să mor,
dar vă las moștenire,
superbul meu craniu, din care să beți
pelin cînd vi-e dor de vieață,
și-otravă
cînd vreți să-mi urmați ! - Veniți după mine tovaroși !

Poezia Veniți După Mine Tovarăși ! de Lucian Blaga

Poezia Amurg de Toamnă de Lucian Blaga

AMURG DE TOAMNĂ

Din vîrf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-ațîță
jeraticul ascuns
sub vălul lor subțire de cenușă.

O rază
ce vine goană din apus
și-adună și se lasă tremurînd
pe-o frunză :
dar prea e grea povara -
și frunza cade.

O, sufletul !
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adînc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină :
s-ar prăbuși.

E toamnă.

Poezia Amurg de Toamnă de Lucian Blaga

Poezia Înfrigurare de Lucian Blaga

ÎNFRIGURARE

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strîng lacrimi de văpaie :
licurici.

Pe coastă-n vreji de nouri
crește luna.

Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
și din spuma de lumin-a licuricilor verzui
ți-adun în inimă surîsul.
Gura ta e strugure-nghețat.

Numai marginea subțire-a lunii
ar mai fi așa de rece
- de-aș putea să i-o sărut -
ca buza ta.

Îmi ești aproape.

Prin noapte sunt o pîlpîire de pleoape.

Poezia Înfrigurare de Lucian Blaga

Poezia Pan de Lucian Blaga

PAN

Acoperit de frunze veștede pe-o stîncă zace Pan.
E orb și e bătrîn.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.

Stropi calzi de rouă-i cad pe buze :
unu,
doi,
trei.
Natura își adapă zeul.

Ah, Pan !
Îl văd, cum își întinde mîna, prinde-un ram
și-i pipăie
cu mîngîieri ușoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufișuri.
Orbul îl aude și zîmbește,
Căci n-are Pan mai mare bucurie,
decît de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor
și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lînă.

Tăcere.

În juru-i peșterile cască somnoroase
și i se mută-acum și lui căscatul.
Se-ntinde și ăși zice :
,,Picurii de rouă-s mari și calzi,
cornițele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară ?”

Poezia Pan de Lucian Blaga

Poezia Stelelor de Lucian Blaga

STELELOR

C-o mare de îndemnuri și de oarbe năzuiți
în mine
mă-nchin luminii voastre stelelor,
și flăcări de ardoare
îmi ard în ochi, ca-n niște candele de jertfă.
Fiori, ce vin din țara voastră, îmi sărută
cu buze reci de gheață trupul
și-nmărmurit vă-ntreb :
spre care lumi vă duceți și spre ce abisuri ?
Pribeag, cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet
și străbătut de-avînt alerg, dar nu știu - unde.
Un singur gînd mi-e rază și putere :
o stelelor nici voi n-aveți
în drumul vostru nici o țintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea ?

Poezia Stelelor de Lucian Blaga

Poezia O Toamnă Va Veni de Lucian Blaga

O TOAMNĂ VA VENI

O toamnă va veni cîndva tîrziu,
cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd
și strîns vei atîrna de mine cum atîrnă o cunună
de flori uscate
de stîlpul alb de marmoră al unei cripte.

O toamnă va veni și-o să-ți despoaie
de primăvară trupul, fruntea, nopțile și dorul
și-ți va răpi petalele și zorile
lăsîndu-ți doar amurgurile grele și pustii.

O toamnă va veni și mașteră,
din toate florile ce le-ai avut vreodată
numai pe-acelea n-o să ți le ia,
ce-o să le-așterni peste mormînturile tututror
acelora, care se duc pe veci
cu primăvara ta.

Poezia O Toamnă Va Veni de Lucian Blaga

Poezia Pax Magna de Lucian Blaga

PAX MAGNA

De ce-n aprinse dimineți de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt
și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol ?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei ?

De ce în nopți adînci de iarnă,
cînd sori îndepărtați s-aprind pe cer
și ochi de lupi prădalnici pe pămînt,
un glas îmi strigă ascuțit din întuneric,
că dracul nicăiri nu rîde mai acasă
ca-n pieptul meu ?

Pe semne - învrăjbiți
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana
au înțeles că e mai mare fiecare
dacă-și întind de pace mîna. Și s-au împăcat
în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet
credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.

Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii, de cînd îngerii
strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,
de cînd cu ochii de otravă șarpele pîndește
călcîiul adevărului să-l muște-nveninîndu-l.

Poezia Pax Magna de Lucian Blaga

Poezia Dorul de Lucian Blaga

DORUL

Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Și totuși de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi
pribeag pe-un alt pămînt.

Femeie,
ce mare porți în inimă și cine ești ?
Mai cîntă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascul
și clipele să-mi pară niște muguri plini,
din care înfloresc aievea - veșnicii.

Poezia Dorul de Lucian Blaga

Poezia Primăvară (2) de Lucian Blaga

PRIMĂVARĂ

Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul
printre ramuri și pe fire de paianjen
cîntă bietul ca pe-o harfă.

Albi pe fruntea te-și deschid subțirile pleoape
trandafirii,
fragezi ca fiorii unor tăinuite presimțiri,
tremurînd de neastîmpărul ce-ți joacă
viu și cald în vine.

Lacomi și flămînzi îmi strigă ochii,
veșnic nesătui ei strigă
după ochii tăi - scăpărătorii -
cari de luminoși, ce-ți sunt copilo,
nu văd niciodată umbre.

Poezia Primăvară (2) de Lucian Blaga

Poezia Legendă de Lucian Blaga

LEGENDĂ

Strălucitoare-n poarta raiului
sat Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă
și visătoare
mușca din mărul,
ce i l-a-ntins ispita șarpelui.
Fără de veste
un sîmbure i-ajunse între dinți din fructul blestemat.
Pe gînduri dusă Eva îl suflă în vînt,
iar sîmburele se pierdu-n țărînă, unde încolți.
Un măr crescu acolo - și alții îl urmară
prin lungul șir de veacuri.
Și trunchiul aspru și vînjos al unuia din ei
a fost acela,
din care fariseii meșteri
ciopliră crucea lui Isus.
Oh sîmburele negru aruncat în vînt
de dinții albi ai Evei.

Poezia Legendă de Lucian Blaga

Poezia Noapte de Lucian Blaga

NOAPTE

Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară,
cu un surîs amețitor tu-mi răscolești
tot furnicarul de porniri,
cari nu-și mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea limpede a zării
biruitoare mă privești
și-n ochii mei te oglindești
strălucitoare, mîndră și păgînă.
Iar eu încet, nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbrățișînd cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surîsul tău, iubirea și umina ta -
pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară.

Poezia Noapte de Lucian Blaga

Poezia Inima de Lucian Blaga

INIMA

O, inima ! Mărturisi afunde ard în ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
și-n înțelesuri mari
zvîcnea i-o destram.

O, inima :
nebună, cînd se zbăte-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborît din cer
aprins jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile se ridicau peste Olimp
și-și ascundeau în poală stele
ca un zgîrcit comoara sa de aur.

O, inima : cînd para ea și-o năbușește
c-un giulgiu de liniște,
atunci îmi cîntă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrima curată ca lumina
din ochii celui dintîi sfînt și mare visător,
care-a simțit îmbrățișarea veșniciei
și straniul fior
al înțelesului ce stăpînește deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, mare.

O, inima : cînd pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneață
că peste veacuri lungi și goale și pustii,
cînd Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
și-o omenire
din neamuri mari de zei,
Stăpînul bun va lămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.

Poezia Inima de Lucian Blaga

Poezia Ghimpii de Lucian Blaga

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atîția ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s - muguri -
și-au să înflorească.

Te-am întîlnit apoi pe tine. O, cîți ghimpi,
cîți ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi -
credeam, c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte și zîmbesc. Zîmbesc
și hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vîntului. Eram copil.

Poezia Ghimpii de Lucian Blaga

Poezia Veșnicul de Lucian Blaga

VEȘNICUL

Nedumerit îl cauți și dibuind în întuneric
i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii,
avîntul îl presimte-n zilele de mîne
și-n nopțile, ce-au fost, găsește-l resignarea.
Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă.
Nu-l vede nimeni, nimeni -
și totuși află-l fiecare,
așa cum eu îți aflu buzele pe întuneric,
iubita mea, în miez de noapte, cînd șoptim
în taină vorbe mari despre-nțelesul vieții.

Poezia Veșnicul de Lucian Blaga

Poezia Visătorul de Lucian Blaga

VISĂTORUL

Spînzurat de aer printre ramuri
se frămîntă în mătasa-i
un paianjen.
Raza lunii
l-a trezit din somn.
Ce se zbate ? A visat că
raza lunii-i fir de-al lui și
cearc-acuma să se urce
pînă-n ceruri, sus, pe-o rază.
Se tot zbate îndrăznețul
și s-azvîrle.
Și mie-e teamă
c-o să cadă - visătorul.

Poezia Visătorul de Lucian Blaga

Poezia Eva de Lucian Blaga

EVA

Cînd șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas, ce răsuna
de printre frunze ca un clopoțel de-argint.
Dar s-a-ntîmplat că-i mai șopti apoi
și ceva în ureche
încet, nespus de-ncet,
ceve ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a șoptit anume,
cu toate că a ascultat și el.
Și Eva n-a voit s-o spună nici lui
Adam.

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină
și-și mișcă geana parc-ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.

Poezia Eva de Lucian Blaga

Poezia Cresc Amintirile de Lucian Blaga

CRESC AMINTIRILE

Într-un amurg sunt ani de-atunci, mi-am zgîriat
stăruitor
în scoarța unui arbor - numele -
cu slove mici, stîngace și subțiri.
Azi îți tai și tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștrengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adînci și uriașe.

Poezia Cresc Amintirile de Lucian Blaga

Poezia Martie de Lucian Blaga

MARTIE

Din caier încîlcit de nouri
toarce vîntul
fire lungi de ploaie.
Flușturatici fulgi de nea
s-ar așeza-n noroi,
dar cum li-e silă - se ridică iar
și zboară să-și găsească
ciub pe ramuri.
Vînt și-i frig
iar mugurii
prea lacomi de lumină
își zgulesc acum
urechile în guler.

Poezia Martie de Lucian Blaga

Poezia Scoica de Lucian Blaga

SCOICA

C-un zîmbet îndrăzneț privesc în mine
și inima
mi-o prind în mînă. Tremurînd
îmi strîng comoara la ureche și ascult.

Îmi pare
că țin în mîni o scoica,
în care
prelung și neînțeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.

O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat' pe malul
aceli mări, pe care azi
o simt,
dar nu o văd ?

Poezia Scoica de Lucian Blaga

Poezia Lumina Raiului de Lucian Blaga

LUMINA RAIULUI

Spre soare rîd !
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume și-s păgîn !
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atîta rîs făr' de căldura răului ?
Și-ar înflori pe buza ta atîta vrajă,
de n-ai fi frămîntată,
Sfînto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului ?
Ca un eretic stau pe gînduri și mă-ntreb :
De unde-și are raiul -
lumina ? - Știu : Îl luminează iadul
cu flăcările lui !

Poezia Lumina Raiului de Lucian Blaga

Poezia Nu-mi Presimți ? de Lucian Blaga

NU-MI PRESIMȚI ?

Nu-mi presimți tu nebunia cînd auzi
cum murmură vieața-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peșteră răsunătoare ?

Nu-mi presimți văpaia cînd în brațe
îmi tremuri ca un picur
de rouă-mbrățișat
de raze de lumină ?

Nu-mi presimți iubirea cînd privesc
cu patimă-n prăpastia din tine
și-ți zic :
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare ! ?

Poezia Nu-mi Presimți ? de Lucian Blaga

Poezia Fiorul de Lucian Blaga

FIORUL

E moarte-atunci la căpătîiul meu ?
În miez de noapte,
cînd luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,
cînd zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt cîteodată un fior
din creștet străbătîndu-mi trupul,
întocmai ca și cum mîni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheață.

E moartea-atunci la căpătîiul meu ?
Și în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte ?

Poezia Fiorul de Lucian Blaga

Poezia Dar Munții - Unde-s de Lucian Blaga

DAR MUNȚII - UNDE-S

Din strșina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul își zice :

Eu am crescut hrănit de taina lumii
și drumul meu îl ține soarta-n palme,
nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte
și-n pieptu-mi larg
credința mea o sorb puternică din soare.

Din strașina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul se-ntreabă :

Dar munții - unde-s ? Munții,
pe cari să-i mut din cale cu credința mea ?

Nu-i văd,
îi vreau, îi strig și - nu-s !

Poezia Dar Munții - Unde-s de Lucian Blaga

Poezia Mi-aștept Amurgul de Lucian Blaga

MI-AȘTEPT AMURGUL

În bolta înstelată-mi scald privirea -
și știu că și eu pot
în suflet stele multe, multe
și căi lactee,
minunile-ntunericului.
Dar nu le văd,
am prea mult soare-n mine
de-aceea nu le văd.
Aștept să îmi apună ziua
și zarea mea pleoapa să-și închidă,
mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
și să răsară-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încă niciodată
nu le-am văzut.

+

Poezia Mi-aștept Amurgul de Lucian Blaga

Poezia Lacrimile de Lucian Blaga

LACRIMILE

Cînd izgonit din cuibul veșniciei
Întîiul om
trecea uimit și-ngîndurat prin codri ori pe cîmpuri,
îl chinuiau mustrîndu-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
și omul cel dintîi, pribeagul, nu știa să plîngă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întîiul om
căzu cu fața-n pulberea pămîntului :
,,Stăpîne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință înpăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei și nici nori.
căci vezi - lumina lor mă doare”.

Și-atuncia Milostivului într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

Poezia Lacrimile de Lucian Blaga

Poezia Frumoase Mîni de Lucian Blaga

FRUMOASE MÎNI

Presimt :
Frumoase mîni, cum îmi cuprindeți astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
așa îmi ține odată
și urna cu cenușa mea.

Visez :frumoase, cînd buze calde-mi vor sufla
în vînt cenușa,
ce-o s-o țineți în pălmi ca-ntr-un potir,
veți fi flori,
din care boarea-mprăștie - polenul.

Și plîng :
veți fi încă așa de tinere atunci, frumoase mîni.

Poezia Frumoase Mîni de Lucian Blaga

Poezia Liniște de Lucian Blaga

LINIȘTE

Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cîntec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune că strămoși, cari au murit fără de vreme,
cu sînge tînăr încă-n vine,
cu patimi mari în sînge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
vieața netrăită.

Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine știe - suflete-n ce piept îți vei cînta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
și frînta bucurie de vieață ? Cine știe ? Cine știe ?

Poezia Liniște de Lucian Blaga

Poezia Noi și pămîntul de Lucian Blaga

Atîtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopții ține parcă-n mîni pămîntul
și suflă peste el scîntei ca peste-o iască
năpraznic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atîtea stele, tînărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n brațe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind,
ca să-ți topes zăpada umerilor goi,
și ca să-ți sorb, flămînd să-ți mistui
puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul.
În zori cînd ziua va aprind noaptea,
cînd scrumul nopții o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori de zi aș vrea să fim și noi
cenușă,
noi și - pămîntul.

Poezia Noi și pămîntul de Lucian Blaga

Poezia La Mare de Lucian Blaga

LA MARE

Vîțe roșii,
vițe verzi sugrumă case-le-n lăstari sălbatici
și - vînjoși - asemenea unor polipi, ce-și
strîng în brațe prada.
Soarele în răsărit - de sînge-și spală-n mare
lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
stau pe țărm și sufletul mi-e dus de-acasă.
S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfîrșit și nu-și găsește
drumul înapoi.

Poezia La Mare de Lucian Blaga

Poezia Din Părul Tău de Lucian Blaga

DIN PĂRUL TĂU

Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea,
păinjeniș, ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Și-acum, cînd tu-mi înneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu amețit de valurile-i negre și bogate,
visez
că vălul, ce preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
și strig,
și strig,
și-ntîia oară simt
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Poezia Din Părul Tău de Lucian Blaga

Poezia Gorunul de Lucia Blaga

GORUNUL

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge,
cu aripi moi atîta pace,
cînd zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă ?

O, cine știe ? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul, -
și liniștea
ce voi gusta-o între scîndurile lui,
o simt pe semne de acum :

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
și mult
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Poezia Gorunul de Lucia Blaga

Poezia Pămîntul de Lucian Blaga

PĂMÎNTUL

Pe spate ne-am întins în iarbă : tu și eu.
Văzduh topit ca cearta-n arșița de soare
curgea de-a lungul peste miriști ca un rîu.
Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul
și-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pămîntul ? Tot pămîntu-acesta
neîndurător de larg și-ucigător de mut,
nimic ?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic și supus -
și pe sub glii ți-am auzit
a inimei bătaia zgomotoasă.

Pămîntul răspundea.

Poezia Pămîntul de Lucian Blaga

Poezia Vreau Să Joc ! de Lucian Blaga

VREAU SĂ JOC !

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniță - încătușat.
Pămîntule, dă-mi aripi :
săgeată vreau să fiu să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decît cer,
de-asupra cer,
și cer sub mine -
și-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avînturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cîrtească :
,,Sunt rob în temniță !”

Poezia Vreau Să Joc ! de Lucian Blaga

Poezia Lumina de Lucian Blaga

LUMINA

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept cînd te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de vieață ?

Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul :
,,Să fie lumină !”

O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă :
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi,

o sete de lume și soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine știe ?

Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd - minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.

Poezia Lumina de Lucian Blaga

Poezia Eu Nu Strivesc Corola de Minuni A Lumii de Lucian Blaga

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adîncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfînt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Poezia Eu Nu Strivesc Corola de Minuni A Lumii de Lucian Blaga

Poezia Dig de Marin Sorescu

DIG

Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.

Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.

Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.

Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.

Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.

Poezia Dig de Marin Sorescu

Poezia Ulise de Marin Sorescu

ULISE

Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă,
Porcii aceia de pețitori
Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier
Jucînd toate ziua table
Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma.
Că numai de însurătoare nu mai sînt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decît Penelopa
( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? )

Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte,
Care țese-n neștire, de nervi,
De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume !

Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire :
- Unde-ai putut să fii acum ?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie...
- Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma.

N-ați avut același război ?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun...
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine ?

Și chiar pînă acum ?
Chiar pînă acum ?
Ce mare-a fost aia ?

Of, să-mi fac o căsuță
Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla și Caribda.

Poezia Ulise de Marin Sorescu

Poezia Vagul de Marin Sorescu

VAGUL

Din păoate toate astea se vor publica într-o zi,
Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus,
Imediat după ce se născuse din spuma mării,
Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare.

Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții,
Ca valul care se trezește visînd, legănător,
Sau făcute din birou ?
Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat
Și nici eu nu țin bine minte.

Azi noapte a fost o furtună pe mare,
Schimbări importante la nivel de scoici,
Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă,
Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe,
Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.

Poezia Vagul de Marin Sorescu

Poezia Către Mare de Marin Sorescu

CĂTRE MARE

Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea țărmului românesc
Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața.
Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma
Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci !
Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce
Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului,
Și-n ajutorul străinătății.
Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la
Tomis să-ți schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin
Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem ?
Și-au căzut pe tine, Ovidiu,
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseși popular
Și erai pe toate buzele ca un dres dulce amar și asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe
Avînd astfel și un efect curativ prescris de doctor
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau să rîgîie...
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze imperiul.
Chiar zicea : ,,De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneți-l la treabă, mai îmboldiți-l, să fie trist și pontic, iar m-am balonat, înghit aer”.
- Lumea nu știe de ce l-ați relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsați să se înțeleagă c-ar fi aduc pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale ? nu auzea bine înaltul slujbaș.
- Ei, de ce mă pui în dilemă ? Și de unelte și de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale și morale latinității, indignînd cetățenii.
Parcă totuși morale ar fi mai potrivit - se răzbîndea peste o clipă - doar sîntem imperiu, nu ne
scumpim la cheltuiala unui poet
Dar sîntem dîrji la morală : așadar ne-a corupt tineretul.

A doua zi însă Augustus revenea șovăind :
Dealtfel nu dați nici un fel de explicații nimănui, momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Și ca să schimbe vorba : Ce mai face Horațiu ?
- A început și acesta s-o cam ia razna știți, nu mai scrie ode,
A trecut pur și simplu la epode, scrie acum doar epode, niște bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horațiu, o să devină și acesta un caz cu epodele lui ?
- Mai lăsați-l, mai lăsați-l, să vedem cum se desfășoară, poate are talent
Pînă la urmă pe toate o să le plătescă Mecena și-a lui casă,
O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.
Cît privește Ovidiu să mai stea la Tomis și să nu-l atingeți c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite mai ales c-un poet.
Au trecut două mii de ani și împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gîndește,
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinței
A fost ceva trecător, ceva de conjuctură, ai răbdare
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjuctură.
Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri și liniile norocului
Cînd își duce palma Dobrogei la tîmple.

Poezia Către Mare de Marin Sorescu

Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu

PERPETUUM MOBILE

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta :
- De ce ficatul ?

Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență :
- De ce ficatul ?
Aveam în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît :
- De ce ficatul ?

În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz.
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții,
De aceste cuvinte aproape onomatopeice :
- De-aia !

Acesta este și nu este un răspuns
La mistuituitoare întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz,
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său sfînt de replică :
- De ce ficatul ?

Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu

Poezia Bărăgan de Marin Sorescu

BĂRĂGAN

Țipătul de lehuză al cocorilor !
Ies să mă uit cum se naște ceața.
Cerul boltit ca o creastă de cocoș,
Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți.
Urcă precum marfarul pe munte
Șirul lung de țipete de lehuză.

O noapte în Bărăgan
E cît șapte în adîncime.
Cineva umblă prin boșăția de cocori,
Cineva răscolește cu lopata
Hambarele de cocori de pe cer.
Capul îmi e un bob de grîu, încolțind
Și înfrățindu-se cu firele nevăzute
Care se zbat și țipă.

Poezia Bărăgan de Marin Sorescu

Poezia Amețeala de Marin Sorescu

AMEȚEALA

Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero,
Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară
De la țărm
Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele,
Și el trebuia să le domine.

Sau era vorba de Demostene ?
În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății.
Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori,
Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării !

Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina
Cred că tot Demostene,
Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula.
De către ostașii lui Octavian Augustul
Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”.

Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum
Cobise el,
Sau poate... Marcus Porcius Cato ?
Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt,
Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației.

Quod erat demontrandum,
Din păcate după asta toți o sfîrșeau prost.
M-a impresionat cel mai mult soarta aceluia care și-a pus capul pe buturugă,
Filipicele lui clocotesc de-o sfîntă mînie,
Ca și sîngele lui țîșnind din beregata tăiată în mod absurd.
Doamne, cum se numea ? - știu că m-a impresionat foarte, foarte mult.

Nu te uita că vorbesc în dodii,
Oricum adevărul e la mijloc.
Tu ești mijlocul universului, tu ești adevărul, de aceea mă emoționez și mă bîlbîi.
Vino, să-ți spun asta la ureche.

Poezia Amețeala de Marin Sorescu

Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu

MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI

Mergem după bețe de chibrituri
își spun brazii-n fiecare dimineață
cînd pornesc pe munte-n sus
și vîntul le scapără cîte-o idee
pe frunte,

și răsar nori ca o magmă
pentru viitoarele planete
numai rășina plîngînd pe trunchiuri
știe că marea lor călătorie
dorul lor de arderi
sînt de mult plînse de noi
care stăm pe marginea prăpastiei

tu la un capăt al mesei
eu la celălalt.

Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu

Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu

UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.

Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.

Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !

Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?

Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.

Pagini

Postare