Poezia Draga Mamei ( Baladă ) de George Coșbuc

DRAGA MAMEI
   ( BALADĂ )



Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la tulpină,
Cu crăngi rătezate,
Spre pămînt plecate ;
Iară lîngă plop
Este-o casă nouă
Cu fereștri vro două,
Casă șindrilită
Mîndru văruită,
Cu fața spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porți ridicate,
Cu uși largi și late,
Și cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira sta,
Gheme depăna,
Sfaturi înșira
Pentru fată-sa
C-așa-i dacă are
Fira fată mare :
Mi-o tot sfădește,
Căci fata iubește
Și se prăpădește
După-un feciorel,
Și-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Și-n casă și-afară
De s-a dus prin țară
Poveste și veste,
Și-apoi, nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fată-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea căsi și vite ;
Fira deci ferbea
Și mi se ciudea
Căci dînsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Și cu vîlfă mare...



Tot așa și iară
Și-acum stînd afară
Fira se ciudește
Și mi sesfădește ;
Fata tort răschiră,
Fuse-pline-nfiră
Și-nfirînd oftează,
Jalnic lăcrimează
Și lăcrimînd tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Și din cap dădea
Și din grai grăia :



- ,,Fată, draga mea !
Nu știu, cum, nu-i bine,
Nu știu ce-i cu tine,
Că tot porți bănat
De te rîd prin sat,
Și porți jale-amară
De te rîd prin țară !
Nuștiu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verși din greu
Și tot gemi de sună,
Parcă ești nebună,
Și-apoi zile întregi
Tu tot vii și-alergi
Și-ți tot plîngi norocul
Și nu-ți afli locul !
Nu știu ce-aș digere,
Ca să-ți dau de lege
Și să fii cuminte
Ca și mai nainte !''




Fata răschira,
Mama depăna
Și iar cuvînta :
- ,,Draga mamii, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gînduri grele,
De mă-omor cu ele !
Fii tu veseloasă,
Căci tu ești mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel -
Și el ți-a adus,
Dar eu nu ți-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brîu și-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătasă
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite
Toate-ntr-aurite !''



Fata, suspina,
Mama sta ce sta
Și iar cuvînta :
- ,,Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plînsul,
Du-te după dînsul,
Căci găzdac e tare,
Multe moșii are ;
Are vaci și boi,
Turme-ntregi de oi ;
Are zece juguri
Și pe-atîtea pluguri,
Are vii de struguri ;
Are-o casă naltă
Mîndru ridicată,
Casă șindrilită,
Mîndru văruită !''
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Și iar cuvînta :



- ,,Draga mamii, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plînsul,
Du-te după dînsul,
Căci el e frumos
La căutătură,
La scurtătură,
Nalt e de stătură
Și-ndesat pășește
Și se potrivește -
Potrivește bine,
Draga mea cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gîndi la el,
Căci sărac e tare
Și nici neamuri n-are
Și-i din viță rea -
Ce zici, draga mea ? !''
Fata răschira,
Din greu răsufla
Și-apoi cuvînta :




- ,,Mamă, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel :
Numai Ionel !
Alt fecior în lume
Nu-mi trebuie și-anume
Io ți-o spun o dată :
Decît măritată
După alt fecior
Mai bine mă-omor !
S-o știi, mamă, bine
Asta de la mine !''



Fira greu rîdea
Și se cătrănea
Și-apoi se răstea :
- ,,Fă dar cum vei face,
Fă precum îți place,
Fă de capul tău,
Cum vei ști mai rău !
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte !''...



   II

Iubea-și Fira fata,
Încît era gata
Pentru ea să sară
Prin apă și pară
Și d-aceea ea
De năcaz plîngea
Cînd mi se gîndea,
Cum că-i lucră fata
Cum nu lucră alta !
Și d-aceea sta
Și se cugeta
Și trăia cu gîndul
Zilile de-a rîndul
Și-ntrebat-a finii
Și-a-ntrebat vecinii
Și-ntrebat-a frații
Și-a-ntrebat cumnații
Doar vor ști să-i spună
Vro provață bună,
Și-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Și-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnații,
Rudele și frații
Și i-au spus vecinii,
Oamenii și finii
Să nu-și bată gîndul
Uunde nu-i cu rîndul,
Să n-apuce codru,



Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta și cugeta,
Mult se frămînta
Și-ntrebat-a iară
Prin lume și țară
Și-a-ntrebat anume
Prin țară și lume
Pe la vrăjitori
Și descîntători :
Pe la crai de meșteri,
Cari trăiesc în peșteri
Și cari pot s-adune
Dragostea p-alune
Și pot munți să-nșire
P-o sîrmă subțire,
Și pot face vrajă
Și scot fier din glajă
Și din nea scot sînge
Și pot dealuri strînge,
Și ei strîng un munte
Pînă-l fac grăunte !
Și-apoi vrăjitori
Și descîntătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Păscălii deschis-au,
Bobi au înșirat,
Stele-au numărat
Și răspuns au dat
Că Fira să pună
Sîmbure de-alună
Și iarbă nebună,
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc



Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine străcurată
Pîn' va aburi,
Pînă ce vor fi
Ierbile-ncîlcite,
Arse și topite.
Iar apoi și-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o băndurică,
Într-o cîrpă mică
Și-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Și le va-ngropa
Și-n pămînt vor sta
Din zori pînă-n seară
Și pînă-n zori, iară,
Farmecul să piară,
Răul să se stîngă,
Vrajele să strîngă
Firicele coapte :
Ceasul rău al zilei !
Și-apoi Fira-n zori
Pe la cîntători
Să le scoată-afară,
Și-apoi de cu seară
Cînd se va culca,
Le va așeza
Sub perina sa :
Căci din vrăjitură
Și din făcătură
Ierbile topite
Vis îl vor trimite,
Visuri dulci și bune
Și-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-și mîntuie fata.



Fira-așa făcea,
Ea la foc punea
Sîmbure de-alună
Și iarbă nebună,
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin.
Aripă de-albină,
Fir de busuioc
Și-apoi le fierbea
Pînă clocotea
Apa din ulcea,
Pînă se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Și le-a îngropat
Și le-a dezgropat
Și le-a așezat
Sub perină-n pat ;
Apoi se culca
Și greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară ;
Vis de dimineață,
Vraja de viață.


       III


Iar a doua zi
Cît ce se trezi,
Fira veseloasă
A ieșit din casă
Și s-a dus prin sat
Și-apoi mi-a umblat
Pe la toți cumnații
Și pe la toți frații,
Pe la toți vecinii
Și pe la toți finii,
Și le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adeca-n vis
O babă i-a zis,
Că Fira pe fată
S-o prefacă moartă -
Și adune fini,
S-adune vecini
Și neamuri să strîngă
Pe fată s-o plîngă
Și să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Și să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble rîzînd -
Căci Ana auzind
Glumele pe rînd,
Se va năcăji ;
Și ea-l va urî,
Cînd va auzi
Că de rîs o poartă
Măcar că ea-i moartă.




Frații și cumnații,
Finii și vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Firă,
Mi se învoiră,
Căci altmintrea zău,
N-aveau încrătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Pînă la Ionel
Și-a vorbit cu el,
Și mi-l mai sucea
Și mi-l amăgea,
Nu știu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să rîdă de fată
Măcar că ea-i moartă.



   Și-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Și precum rîdea
Neîncetat glumea
Și fetei zicea :
- ,,Draga mamii, fată;
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată !
Căci am socotit,
Singură-am gîndit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Și-n voile tale !
Dar de-acum te las
Să faci cum îți place,
Fă dar ce vei face -
Placă-ți Ionel,
Dacă-ți place el !
Dar el totuși nu-i
Chiar așa cum spui
Și el, cum văd bine,
Nu trage spre tine
Căci te ocărește,
Te batjocărește.
Nu te mai voiește.''
Ana-ngălbinea
Și din cap dădea ;
Mă-sa iar zicea :
- ,,Dînsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Și-apoi dacă vrei
Poți proba o dată,
Draga mamii, fată :
Iat'te fă tu moartă
Și-ți voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Și-apoi se vor strînge
Rude și te-or plînge
Ca pe morți, căci ei
Moartă te-or gîndi,
Și-apoi va veni
Și-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plînge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubește
De se prăpădește,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Dragă cum îți pare
Ție, că te are !''



    Ana-ntîi rîdea,
Căci bine știa,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plînge
Pînă ce s-ar stînge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu :
Că Ionel glumește
Însă n-o iubește.


           IV


Anei nu-i plăcea
Mă-sa ce zicea.
Deci se tot gîndea,
Moartă se făcea
Și mi se punea
P-o laviță lată
Mîndru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiu peste față,
Cruce peste brață
Și-apoi Fira mea
Prin casă plîngea
Și se dăulea
Și ieșea p-afară
Și-intra-n casă iară
Tot cu jale-amară.
Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Și-au venit vecinii,
S-adunară frații
Supărați cu toți ;
Care cum venea
Prin casă plîngea
Și se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Și mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Și-auzea p-afară
Bocete amare -
Și biata copilă
Se umplea de milă
Și era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stingă,
Pînza să o-nfrîngă,
S-arete lalume
Că nu-i moartă-anume,
S-arete la țară
Că ea-i vie iară.
Dar pre cînd voia
Giolgiu-a sfășia
Iată - vai de ea -
Ionel venea !



    Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prindea suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gura mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plîngea
Inima-i rîdea :
Dinafară plînsul
La inimă rîsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvînta :
- ,,Vezi drăguța ta ?
Doamne, Doamne, ea
Pînă ce trăia
Cît te mai iubea
Și te mai dorea !
Și mi-a spus anume,
Că nu-i trebe-n lume
Numei el și el,
Singur Ionel !
Iar cînd îi spuneam
Și-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea și cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Și plîngea mereu
Suspinînd din greu ;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare !
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Și ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu !''
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvățat,
Mai întîi zîmbea,
Mai apoi rîdea
Și glumind grăia :
- ,,Multe se vorbiră,
Multe, lele Firă,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate !
Auzit-am eu
Povestind mereu
Că Ana mă place
Încît moartea-și face
Și că mă iubește
De se prăpădește !
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Și mă ocolea
Și nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea !
Căci așa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără stare -
Nu-i de casa mea
Și eu nu-s de ea !...''



Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbinea
Și rău îi părea
Că-a vorbit minciună,
N-a zis vorbă bună,
Și-i venea să zică
Că n-a zis nimică
Precum trebuia,
Și-i venea, venea
Lumini să le stîngă.
Pînza să o frîngă,
Feșnici să dumine,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Și apoi să joare,
Că fata nu-i moartă
Făr' Fira o poartă
De ocară-n țară
Și la sat de-ocară !
Și să joare-apoi
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cît el sta
Și se frămînta,
Lelea Fira-l scoase
Greu plîngînd din casă.


            V


Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Și rîdea, rîdea
Și din grai grăia :
- ,,Vazi ! Drăguțul tău
Te-a vorbit de rău
Și te ocărește !
Crezi că te iubește ?''


Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Și mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar și-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Și cum o privea,
Fața-i înnegrea
Și-mi înălbăstrea.
Albă se făcea ;
Inima-i bătea,


Ochii-i se-nvîrtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea :
Rugă albă ruptă,
Fața fetei suptă -
Doi bujori tînjiți,
Doi ochi veștejiți, -
Două flori pălite,
Buze-nalbăstrite -
Cărunjea brumată
Ana, fata moartă !



Și cînd mi-o vedea
Fira - vai de ea,
Jos pe loc cădea
Și plîngea, plîngea
Cît de jale-amară
Inima să-i sară :
Iară după ce finii,
Frații și vecinii
La dînsa-alergară
Și mi-o ridicară,
Ea strîngea în brață
Trupul fără viață
Și cu-amor gemea
Și cu-amor zicea :



- ,,Bujorel, bujor,
Inimă cu dor,
Scumpe bujorele,
Inimă cu jele,
Cît te-am iubit, eu,
Suflețelul meu !
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aș fi mers prin foc,
Aș fi mers în țară
Și din lume-afară !
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubești
Pe cine voiești -
Ci s-asculți de mine
Că eu îți vreu bine
Să te dau departe
După om de carte ;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăși vie,
Cum te-aș asculta,
Pe braț te-aș purta
Și te-aș mărita
După placul tău...
Ierte-mi Dumnezeu !
Blăstămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Și s-alerg prin țară
Pe la vrăjitori
Și descîntători !
Blăstămați să fie
Finii și cumnații
Cumetrii și frații,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori !''
Și Fira, sărmana,
Plîngea după Ana
Și plîngea, plîngea,
Mînile-și frînge,
Căci așa mult, biata,
Își iubide fata !



           VI

Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Și preoți cîntau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira supărată,
Neagră și sfărmată
Pășea-ncetinel
După sălășel,
Iar pre lîngă ea,
Ionel mergea
Negru și sfărmat,
Ars de supărat.


Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau,
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau ;
Iar cînd fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Și de mînă prinse
Pe bietul Ionel
Și-a privit la el
Cu durere grea
Și din greu gemea
Și cu-amar zicea :



-,,Blăstămat să fie
Pe veac de vecie,
Blăstămat de nori,
De iarbă și de flori,
Blăstămat de lună
Și de vreme bună,
Blăstămat de soare,
Blăstămat de mare,
De văzduh și zare
Acel om, pe care
Mi-l împingea firea
Să, strige iubirea
Cea nevinovată
De fecior și fată ;
Și pînă-n vecie
Blăstămate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele ;
Blăstămate-s ele,
Blăstămate fie -
Lumea să le știe,
Să le știe bine,
Cum mă ști'pe mine !''
Și zicînd așa
Ea mi se pleca,
Țarna-n mîni lua
Și mi-o arunca
Preste fată-sa :
- ,,Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, și mă iartă,
Iar tu Ionele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am știut eu
Să te prețuiesc
Pînă ce trăia
Scumpă fata-mea -
De-acuma voi ști
Te voi prețui !
Tu vei fi al meu,
Căci așa o vreu,
Să trăiești la mine,
Ca să-ți fie bine,
Să-mi ții loc de fiu
Pînă vei fi viu !''



Și ea cum zicea,
Spre mormînt privea,
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, -
Și-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-și pleca
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemișcată sta. -
Iară Ionel
O ținea spre el,
O ținea doios
Să nu cază jos -
Lung el mi-o ținea,
Însă cînd privea,
Ionel vedea
Cum că-n braș el poartă
Vai, pe Fira - moartă !



Mai 10 Iunie 1886