Poezia Ștefan Cel Mare de Mihai Eminescu

ȘTEFAN CEL MARE ( Schițe de Imn )

       I

Carpații arate
Seninele frunți
Și focuri pe-orișice
Culme de munți.
Să arză tulpine
Întrege de brazi
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ștefan cel Mare.




Cum oare, o, țară,
Tu n-o să-l cunoști,
Cînd sună fanfară
Chemarea de oști,
În văi și pe plai
Și oastea s-adună
Călare pe cai -
Pe steaguri cu semne de bouri ?



            II


Pe creștete nalte a munților suri
Clădiți de asupra de negre păduri
Trupine de brazi laolaltă ;
Clădiți-le falnic ; dați-le foc,
Și lumea privească un semn de noroc
Pe orișice culme înaltă.




Mînat de credință, mînat de profet,
Din negre pustiuri porni Mohamet
Stîrnind mulgătorii de iepe ;
Îneacă o lume în flăcări și fum
Și moartea-i netează al gloriei drum :
E moartea stăpînă pe stepe.





Ce zgomot de bucium și arme, ce val
Cînd Ștefan se suie călare pe cal
Răspunde Suceava din urmă,
Și nimeni nu știe cum tu ai ajuns
Să știi de ce munții săgeată-ai pătruns -
Și-a codrului cale se curmă.




Răsună pămîntul de tropot des,
De-atîtea oștire de munte, de șes,
Răspunde sunare din nouri ;
Cu sunet de bucium la munte și plai,
C-o oaste întreagă călare pe cai,
Cu steaguri cu semne de bouri.