Poezia Toaca de Ion Pillat

TOACA


Pe curtea mînăstirii îmi deschid,
Ca peste visul sufletului, geamul.
Tăcerea e de piatră : un molid
Și-a-ncremenit în luna plină ramul.



Biserica de bîrne s-a-nchinat
La steaua cea dintîi, ca la icoană.
Un înger ca un nor îndepărtat,
Proptit de munți se roagă alb în strană.




Ce-i om s-a stins - ce-i sunet a murit...
Trăiește numai schitul și copacul.
Tăcerea cerului a ținut
Cu stele grele de oțel capacul...




 Dar clar o picătură a căzut,
Spărgînd oglinda timpului în două -
Și-ascult în piept și-aud în schitul mut
Mărgăritarele cum plouă.


E toaca ta ! A început să bată
Sub cer, prelung, cu inima deodată.