Poezia Ursul Lui Donici de Ion Pillat

URSUL LUI DONICI



Dar luna, greu, cu ochii-mpăinjeniți de somn,
Lăsînd în urmă steme și chipuri vechi de domn
Și preful să se cearnă pe hronic și ceaslov,
În raza-i, ca-ntr-o mînă, luă cartea lui Krilov...



- ,,Nu vreau, ia seama, luno, azi versuri muscălești.
Un glas glumeț, de-afară strigă : - ,,Te păcălești !”
Și ușa o deschise larg Donici, dînd cu palma,
Și după el intrase înghesuiți, de-a valma,
La mine, ca-ntr-o casă pe care-o calcă hoții,
Mugind, zbierînd, lătrînd și miorlăind cu toții,
Tîrîș, pe brînci, în salturi, pe labe, sau în zbor,
Puhoi grozav, ce crește din tindă-n foișor
Și greu se strînge-n scară și-n sală se desface
- Rămaseră afară doar ,,două boloboace” -
Val viu de blăni și perne, cu gheară, plisc sau colți,
Strivindu-se de ziduri, lovindu-se de bolți -
Pe mobile, pe scoarțe, ușor sau anevoie,
Se revărsase arca potopului lui Noe.




De groază înlemnisem și păru-mi sta măciucă,
Privind la Rac, la Broască, la săltăreața Știucă,
Șa Leul ce vînează, la Ursul din priseci,
Cum Șoarecele iese cu un Guzgan din beci,





Momița cum se strîmbă la chipu-i din oglindă,
Cum Veverița, sprinten sărind din brindă-n grindă,
Pe scrinuri și pe mese răstoarnă toate cele,
Și cum își taie zborul Liliac și Rîndunele,
Zăream doi Cîini : o javră de casă și-un dulău,
Vulturul și Paingul sosiți de pe Ceahlău,
Pe stîlpul etajerii un Șarpe incrustat
Cu ochii de rubine și trup de matostat,
Și printre oi bîrsane, doinind ,,oiță bîr”,
Pe bățul păstoriei proptit : un Lup nazîr.
Un Greier și-o Furrnică pe-un șal zoreau cît pot ;
Rîdea Bursucul, Vulpei ,,cu pufișor pe bot” ;
Măgarului, cu ifos cînta Privighetoarea ;
Și, ca-ntr-un bloc de stîncă sculptîndu-și nemișcarea
Un Elefant, de tronuri și de măriri sătul,
Mai măsura vecia cu-al trompei lung pendul...




Neputincios, în jîlțu-mi de spaimă zgribulit,
Ținteam cu deznădejde acest potop cumplit
Și-n gîndul meu totuna de greu afuriseam
Și fabula, și luna ce iscodea la geam...
- ,,Ce vreți, cintite fiare ?” abia putui să-ngîn.
Pe Donici dînd de-o parte, răspunse-un urs bătrîn,
O namilă cît ușa, cu șaptele-i cojoace,
Crescut în fund de codri și neștiind să joace.





- ,,O, fiule, n-ai teamă, la tine mult n-om sta,
Căci, oricît de bogată ar fi odaia ta
În colb de cărți uitate pe rafturi în șirag,
Un fagure de miere ne este mult mai drag,
Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi :
Un fagure din care lumina zilei sugi,
Pe cînd se-nalță zornic prin ramuri, ca un nor,
Surorile albine în roi zbîrnîitor...




Oricît ar fi de moale, mătăsuri și covoare
Nu sînt ca iarba verde în răsărit de soare,
Cînd raza e arcușul ce-atinge într-o doară
Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară,
Cînd codrul tot tresare să-și scoale cîntăreții...





Noi am venit la tine să judecăm poeții.
Nu te-ngrozi, căci fabuli - știu bine - n-ai scris încă
De fabuliști ne plîngem : obrazul ni-l mănîncă ;
Găsiră, vezi, cu cale să ne prostească neamul.
Răbdarăm toate : lanțul și jugul greu și hamul -
Nu vrem să ne-altoiască cu sufletul lor mic.
Ne-au judecat pesemne pe propie măsură,
Căci numai Omul minte, blesteamă, strică, fură,
Slugarnic cu cel tare și bici cu cel mai slab...






Ce inimă întrece pe-a calului arab ?
Ce mînă țese pînza mai fin ca un paing ?
Credința unui cîine nici sfinții n-o ating !
Și nu cunosc pe lume neveste sau fecioare
Să aibă ochii galeși ai bietei căprioare...
Deși nu-s doctor încă și n-am urmat vreun curs,
Nu vrem - poetul fie maestru cît de mare -
Să rîdă toți ștrengarii din clasele primare
De vorbele neghioabe ce ne șoptiți cu tîlc”...





Privi urît la Donici ce tot tăcuse mîlc,
Se scărpină la ceafă și mormăi-nainte :
- ,,Vezi, fiule voi oameni, nu știți decît cuvinte,
Ca și copiii care prind fluturi vii pe pagini,
Le-ași țintuit în suflet cu zboruri de imagini,
Și jocul lor de aripi nebun și nentrerupt
V-ascunde noaptea sfînta ce doarme dedesubt.
Noi ascultăm - stăm zile la pîndă, nopți întregi,
Ca să culegem glasul ce tu nu-l înțelegi !
Stăm, urmărind tăcerea ce vrea să ni-l ascunză
Sub fiecare piatră, sub fiecare frunză ;
Adulmecăm pădurea, poiana, iarba naltă,
Sămînța care crește și mușchiul ce tresaltă,
Și muntele ce-nalță spre cer a' spinări,
Și cîmpul care fuge sporind din zări în zări.
Vezi, peștii-ascultă apa - și păsările vîntul,
Sobolii orbi, cum bate ca inima pămîntul...
Ființa noastră toată e-o vastă ascultare :
Urechea ne lărgește fireștile hotare
Și ni le duce pînă în cap de univers...
Ce cată-n van poeții subtili cu al lor vers
Cu ritmuri jucăușe și cîntec de silabe -
Găsește trupul nostru groi, în patru labe”...




Scurt se opri cu ochii holbați la luna plină,
Ce prelingea prin geamuri o miere de lumină,
Și Ursu-n două labe și cu priviri aprinse,
Spre galbena comoară tot botul își întinse.
Dar supărată, luna, făcîndu-se văpaie
Și măturînd cu raza-i întreaga mea odaie,
Își șterse ca fantasme lighioanele lui Donici...
Își potoli mînia și se-adînci în hronici.