Poezia Fulgul de Nicolae Labiș




FULGUL


Desfrunzit și prea bătrîn,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.


Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit -
O minune de-o secundă.


M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste ;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.


- Pentru ce n-ai  mai rămas
În înalțul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?


Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?


Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?


Dar în vremea ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.


Iar când ochii mi-am nălțat,
Am văzut cum prin nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpătoare.








Poezia Fulgul de Nicolae Labiș




FULGUL


Desfrunzit și prea bătrîn,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.


Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit -
O minune de-o secundă.


M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste ;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.


- Pentru ce n-ai  mai rămas
În înalțul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?


Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?


Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?


Dar în vremea ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.


Iar când ochii mi-am nălțat,
Am văzut cum prin nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpătoare.








Poezia Paris de Octavian Goga




         PARIS

               I

La geam îmi cîntă-n ritmuri cadențate
Haotica Parisului năvală,
Cînd o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pămîntului cum bate.



Ca pe-un ostaș înfrînt de oboseală
M-a biruit năpraznica cetate,
Drumeț orbit de flăcări nevisate,
Îmi plimb prin ea umila mea sfială.




De-acum sunt robul mîndrei metropole,
În suflet simt cum crește-ntr-una zvonul
Din preajma auritelor cupole.




Dar nopțile, cînd umbre moi se lasă
Și-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă...


                 ZIUA

                     II

În zorii albi, senină dimineață,
Tu-mi pari o fată mîndră de la țară,
Venită la oraș întîia oară,
Cu gînd curat, și rumenă la față.



Te prinde însă-n blestemata-i gheară,
Ta zbuciumă vîrtejul de viață,
Din mii de guri minciuna lui te-nvață,
Stropindu-te cu tină și ocară...




Insulte cad, batjocura te arde,
La orice pas culegi o nouă vină
În rătăcirea ta pe bulevarde.



Așa pe rînd te-ntuneci și, spre sară,
De praf, de fum și de păcate plină,
Tu te prăvăli sfîrșită și... murdară...






                                                                                        1 Oct. 1912





Poezia Paris de Octavian Goga




         PARIS

               I

La geam îmi cîntă-n ritmuri cadențate
Haotica Parisului năvală,
Cînd o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pămîntului cum bate.



Ca pe-un ostaș înfrînt de oboseală
M-a biruit năpraznica cetate,
Drumeț orbit de flăcări nevisate,
Îmi plimb prin ea umila mea sfială.




De-acum sunt robul mîndrei metropole,
În suflet simt cum crește-ntr-una zvonul
Din preajma auritelor cupole.




Dar nopțile, cînd umbre moi se lasă
Și-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă...


                 ZIUA

                     II

În zorii albi, senină dimineață,
Tu-mi pari o fată mîndră de la țară,
Venită la oraș întîia oară,
Cu gînd curat, și rumenă la față.



Te prinde însă-n blestemata-i gheară,
Ta zbuciumă vîrtejul de viață,
Din mii de guri minciuna lui te-nvață,
Stropindu-te cu tină și ocară...




Insulte cad, batjocura te arde,
La orice pas culegi o nouă vină
În rătăcirea ta pe bulevarde.



Așa pe rînd te-ntuneci și, spre sară,
De praf, de fum și de păcate plină,
Tu te prăvăli sfîrșită și... murdară...






                                                                                        1 Oct. 1912





Poezia Suave Qui Peut (variantă) de Mihai Eminescu




     SUAVE QUI PEUT
             (variantă)


Albumul tău e un salon  în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdoare.


Acum dorești cu pana ne-a incultă
Și eu să trec prin mîndra adunare?
Dar ea de-amicii tăi sfială are
Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?


Spre-a-ți aminti trecutele petreceri
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu sila.
De la oricare-un snop de fraze seceri,


Apoi le răsfoiești filă cu filă.
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntrceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Poezia Suave Qui Peut (variantă) de Mihai Eminescu




     SUAVE QUI PEUT
             (variantă)


Albumul tău e un salon  în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdoare.


Acum dorești cu pana ne-a incultă
Și eu să trec prin mîndra adunare?
Dar ea de-amicii tăi sfială are
Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?


Spre-a-ți aminti trecutele petreceri
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu sila.
De la oricare-un snop de fraze seceri,


Apoi le răsfoiești filă cu filă.
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntrceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Poezia Albumul de Mihai Eminescu




               ALBUMUL


Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul,
Disimulîndu-și mutra, gîndul, glasul...
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă.


Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce de cînd e nici n-a Parnasul.


Spre-a-ți aminti trecutele petreri,
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,


Apoi te uiți rîzînd la cîte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Poezia Albumul de Mihai Eminescu




               ALBUMUL


Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul,
Disimulîndu-și mutra, gîndul, glasul...
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă.


Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce de cînd e nici n-a Parnasul.


Spre-a-ți aminti trecutele petreri,
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,


Apoi te uiți rîzînd la cîte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Fabula Dreptatea Leului de La Fontaine





DREPTATEA LEULUI



Pe vremuri, Capra, Oaia și surioara Juncă
s-au însoțit cu Leul - un staroste trufaș -
în obște, la câștiguri și pagube, părtași.
Și Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanțuri un Cerb frumos să vadă
și le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toți. Și Leul îi socoti pe gheare
și împărți în patru, pe loc, întreaga pradă.
- ,,Îia parte - nu e de mirare -
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
                       ca Leu!
A doua - îmi închipui că știe fiecare -
                           e dreptul meu
                       ca dintre toți mai tare.
A treia îmi revine ca viteaz, firește.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăznește
     măcar să se atingă vrun ortac -
           bucîți îl fac!''











Fabula Dreptatea Leului de La Fontaine





DREPTATEA LEULUI



Pe vremuri, Capra, Oaia și surioara Juncă
s-au însoțit cu Leul - un staroste trufaș -
în obște, la câștiguri și pagube, părtași.
Și Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanțuri un Cerb frumos să vadă
și le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toți. Și Leul îi socoti pe gheare
și împărți în patru, pe loc, întreaga pradă.
- ,,Îia parte - nu e de mirare -
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
                       ca Leu!
A doua - îmi închipui că știe fiecare -
                           e dreptul meu
                       ca dintre toți mai tare.
A treia îmi revine ca viteaz, firește.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăznește
     măcar să se atingă vrun ortac -
           bucîți îl fac!''











Fabula Lupul Și Câinele de La Fontaine




LUPUL ȘI CÂINELE



Un Lup lihnit și slab să-i numeri oasele
-atât păzeau de strașnic câinii casele -
s-a întâlnit cu un Dulău vânjos,
           gras și frumos,
prin nu știu ce adânci pustietăți.
De-ar mai fi fost și-atunci ca-n alte dăți,
nu slab și prăpădit, cu burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut pe loc bucăți !
Dar trebuia să se măsoare-n luptă
și, cu-n Dulău ca el, cât o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi dă binețe,
făcându-și rost de vorbă cu blîndețe
și lăudându-l că arată bine.
-,,Și dumneata poți să ajungi ca mine.
În codru vezi că e destul de greu
și trebuie mereu să te tot lupți.
Mai bine lasă codrul, dragul meu,
și hai cu mine, haide să te-nfrupți!''
- ,,Dar, îi răspunde Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot avea și eu aceeași soartă?''
- ,,Să-i faci mereu stăpânului pe plac:
alungi milogii de la poartă,
păzești ograda de jigănii, -
cum asta-i tot... Iar cei din casă
îți dau fărâme de la masă,
chiar oase de la orătănii,
iar uneori te și răsfață...''
Visând și el, sărmanul, o altfel de vieață,
înduioșat, mai că-i venea să plângă.
Dar cum mergeau, așa, vorbind, pe drum,
zări la gâtul câinelui o dungă.
- ,,Ce-i asta, vere?...'' -,,Nu-i nimic!...''
                                             -,,Ei cum?''
- ,,E urma de la zgardă sau rosătura ei.''
- ,,Păi, stai în lanț, legat lîngă poiată,
și nu alergi mereu pe unde vrei?...''
- ,,Da, vezi, se mai întîmplă câteodată...''
 - ,,Îți mulțumesc, atunci, de-așa ospețe!
E rău flămând, dar pot să-mi văd de drum...''
O luă la sănătoasa, uitând și de binețe.
Și poate că mai fuge și acum...






Fabula Lupul Și Câinele de La Fontaine




LUPUL ȘI CÂINELE



Un Lup lihnit și slab să-i numeri oasele
-atât păzeau de strașnic câinii casele -
s-a întâlnit cu un Dulău vânjos,
           gras și frumos,
prin nu știu ce adânci pustietăți.
De-ar mai fi fost și-atunci ca-n alte dăți,
nu slab și prăpădit, cu burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut pe loc bucăți !
Dar trebuia să se măsoare-n luptă
și, cu-n Dulău ca el, cât o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi dă binețe,
făcându-și rost de vorbă cu blîndețe
și lăudându-l că arată bine.
-,,Și dumneata poți să ajungi ca mine.
În codru vezi că e destul de greu
și trebuie mereu să te tot lupți.
Mai bine lasă codrul, dragul meu,
și hai cu mine, haide să te-nfrupți!''
- ,,Dar, îi răspunde Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot avea și eu aceeași soartă?''
- ,,Să-i faci mereu stăpânului pe plac:
alungi milogii de la poartă,
păzești ograda de jigănii, -
cum asta-i tot... Iar cei din casă
îți dau fărâme de la masă,
chiar oase de la orătănii,
iar uneori te și răsfață...''
Visând și el, sărmanul, o altfel de vieață,
înduioșat, mai că-i venea să plângă.
Dar cum mergeau, așa, vorbind, pe drum,
zări la gâtul câinelui o dungă.
- ,,Ce-i asta, vere?...'' -,,Nu-i nimic!...''
                                             -,,Ei cum?''
- ,,E urma de la zgardă sau rosătura ei.''
- ,,Păi, stai în lanț, legat lîngă poiată,
și nu alergi mereu pe unde vrei?...''
- ,,Da, vezi, se mai întîmplă câteodată...''
 - ,,Îți mulțumesc, atunci, de-așa ospețe!
E rău flămând, dar pot să-mi văd de drum...''
O luă la sănătoasa, uitând și de binețe.
Și poate că mai fuge și acum...






Fabula Broasca și Boul de La Fontaine




BROASCA ȘI BOUL



Văzînd pe-o pajiște un bou
Voinic, o Broască oarecare
-Cam de mărimea unui ou -
se opintea s-ajungă și ea cât de mare.
- ,,Suratelor, le spuse, luându-și-l model,
Mai am, mai am, mai am ni.el s-ajung cît el ?''
-,,Mai ai!...''
-,,Și-acum!...''
- ,,Tot ai!...''
-,,Mai sunt departe?...''
- ,,Ești, surioară dragă, tot pitică...''
S-a mai umflat o dată pe viață și pe moarte,
Și a plesnit ca o bășică.
Au câți, cuprinși de chinurile grijii
de-a fi mai breji, nu-și ies și azi din minți?
Nu țin să aibă soli atâția prinți?
Burchezii-și fac palate. Vor paji mai tiți marchijii...



( ,, Broasca ca vrea s-ajungă la fel de mare ca boul'')





Fabula Broasca și Boul de La Fontaine




BROASCA ȘI BOUL



Văzînd pe-o pajiște un bou
Voinic, o Broască oarecare
-Cam de mărimea unui ou -
se opintea s-ajungă și ea cât de mare.
- ,,Suratelor, le spuse, luându-și-l model,
Mai am, mai am, mai am ni.el s-ajung cît el ?''
-,,Mai ai!...''
-,,Și-acum!...''
- ,,Tot ai!...''
-,,Mai sunt departe?...''
- ,,Ești, surioară dragă, tot pitică...''
S-a mai umflat o dată pe viață și pe moarte,
Și a plesnit ca o bășică.
Au câți, cuprinși de chinurile grijii
de-a fi mai breji, nu-și ies și azi din minți?
Nu țin să aibă soli atâția prinți?
Burchezii-și fac palate. Vor paji mai tiți marchijii...



( ,, Broasca ca vrea s-ajungă la fel de mare ca boul'')





Fabula Corbul Și Vulpea La Fontaine




                CORBUL ȘI VULPEA


Jupânul Corb, pe-o creangă cocoțat,
Ținea în clonț un boț de caș furat.
Ademenită de mirosul cașului,
Cumătra Vulpe-i spuse-așa borfașului:
-„Să ne trăiți mulți ani, Măria Voastră,
Că sunteți, zău, ca din cutie scos!
Iar de-ați avea și glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumos -
Mă prind c-ați fi vro pasăre Măiastră!”
Ci Corbul, auzind-o, pe gînduri nu mai șade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Și Vulpea, înghițind-o, îl dăscălește:
- „Bade, lingușitorii - nu știai, se pare -
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecția pe care o-nvățași
O fi făcând cât boțul tău de caș!...”
Înmărmurit, croncanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se măi mai lase de-acuma păcălit.






















Fabula Corbul Și Vulpea La Fontaine




                CORBUL ȘI VULPEA


Jupânul Corb, pe-o creangă cocoțat,
Ținea în clonț un boț de caș furat.
Ademenită de mirosul cașului,
Cumătra Vulpe-i spuse-așa borfașului:
-„Să ne trăiți mulți ani, Măria Voastră,
Că sunteți, zău, ca din cutie scos!
Iar de-ați avea și glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumos -
Mă prind c-ați fi vro pasăre Măiastră!”
Ci Corbul, auzind-o, pe gînduri nu mai șade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Și Vulpea, înghițind-o, îl dăscălește:
- „Bade, lingușitorii - nu știai, se pare -
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecția pe care o-nvățași
O fi făcând cât boțul tău de caș!...”
Înmărmurit, croncanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se măi mai lase de-acuma păcălit.






















Fabula Greierele Și Furnica de La Fontaine




   GREIERELE ȘI FURNICA


Petrecuse cu chitara toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi,
Când vifornița porni,
Greierele se trezi
Fără muscă, fără râmă,
Fără umbră de fărâmă.
Ce să fac?... Hai să ceară
La Furnică, pân`la vară,
Niscai boabe de secară.
- „Pe cuvânt de lighioană,
Voi plăti cinstit, cucoană,
Cu dodânzi, tot ce vrei!...”
Dar Furnica, harnică,
Are un ponos al ei:
Nu-i din fire darnică
Și-i răspunse cam răstit:
- „Astă-vară ce-ai păzit?...”
- „Dacă nu e cu bănet,
Zi și noapte am cântat
Pentru mine, pentru toți...”
- „Joacă astăzi, dacă poți!”



 1 Naturaliștii au arătat că greierii nu se hrănesc nici cu muște nici cu râme.


Fabula Greierele Și Furnica de La Fontaine




   GREIERELE ȘI FURNICA


Petrecuse cu chitara toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi,
Când vifornița porni,
Greierele se trezi
Fără muscă, fără râmă,
Fără umbră de fărâmă.
Ce să fac?... Hai să ceară
La Furnică, pân`la vară,
Niscai boabe de secară.
- „Pe cuvânt de lighioană,
Voi plăti cinstit, cucoană,
Cu dodânzi, tot ce vrei!...”
Dar Furnica, harnică,
Are un ponos al ei:
Nu-i din fire darnică
Și-i răspunse cam răstit:
- „Astă-vară ce-ai păzit?...”
- „Dacă nu e cu bănet,
Zi și noapte am cântat
Pentru mine, pentru toți...”
- „Joacă astăzi, dacă poți!”



 1 Naturaliștii au arătat că greierii nu se hrănesc nici cu muște nici cu râme.


Albă Zăpadă




      ALBĂ ZĂPADĂ


Albă zăpadă, cu fulgi ușori,
Din  înălțime să te cobori,
Câmpu-nenvelește cu haina ta
Să stea tot verde grâul sub ea.


Și primăvara când va veni
Să crească rodul ce ne-o hrăni
Să crească paiul în sus frumos
S-aplece spicul în jos voios .

Albă Zăpadă




      ALBĂ ZĂPADĂ


Albă zăpadă, cu fulgi ușori,
Din  înălțime să te cobori,
Câmpu-nenvelește cu haina ta
Să stea tot verde grâul sub ea.


Și primăvara când va veni
Să crească rodul ce ne-o hrăni
Să crească paiul în sus frumos
S-aplece spicul în jos voios .

Colind Colo Sus




      COLO SUS


Colo sus și mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porțile raiului
Este-o mănăstire.
Și-ntrânsa cine șade?
Șade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfântă-l legăna
Și din gură-i cuvânta:
„Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ție-ți va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Și cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpânești,
Pământul să-l moștenești,
Pe noi să ne mântuiești.”











Colind Colo Sus




      COLO SUS


Colo sus și mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porțile raiului
Este-o mănăstire.
Și-ntrânsa cine șade?
Șade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfântă-l legăna
Și din gură-i cuvânta:
„Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ție-ți va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Și cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpânești,
Pământul să-l moștenești,
Pe noi să ne mântuiești.”











Colind Trei Păstori




         TREI PĂSTORI


Trei păstori se întâlniră [bis]
Raza soarelui
Floarea soarelui
Și așa se sfătuiră:
„Haideți fraților să mergem,
Floricele să culegem
Și să facem o cunună,
S-o`mpletim cu voie bună,
Să o ducem lui Hristos
Să ne fie cu folos,
Nouă și la neamul nost,
De nașterea lui Hristos.”
















Colind Trei Păstori




         TREI PĂSTORI


Trei păstori se întâlniră [bis]
Raza soarelui
Floarea soarelui
Și așa se sfătuiră:
„Haideți fraților să mergem,
Floricele să culegem
Și să facem o cunună,
S-o`mpletim cu voie bună,
Să o ducem lui Hristos
Să ne fie cu folos,
Nouă și la neamul nost,
De nașterea lui Hristos.”
















Poezia Vin Ploile de Nichita Stănescu




VIN PLOILE



Auziți, rîndunelelelor joase :
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sînt zilei acesteia, pustiu.




Auziți rîndunelelelor joase :
s-a topit mai întîii
capul alb și aripa cea stîngă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Cînd ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri, nu mai era.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor tîmp
răndunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe cîmp,
o să plouă...



                                    scrisă Marți 16 august 1955












Poezia Vin Ploile de Nichita Stănescu




VIN PLOILE



Auziți, rîndunelelelor joase :
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sînt zilei acesteia, pustiu.




Auziți rîndunelelelor joase :
s-a topit mai întîii
capul alb și aripa cea stîngă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Cînd ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri, nu mai era.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor tîmp
răndunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe cîmp,
o să plouă...



                                    scrisă Marți 16 august 1955












Poezia Munții de Nichita Stănescu




MUNȚII



Bătură în zăpadă lupii
cu pas înfipt, talanți și rupii
în ceasul ăsta, cînd nu știe
noptirea-n crenge să se împle
Îmi urlă lupii-ncinși sub tîmple
ceas sîngeros de haiducie
Muierea mea cernită-n plete
hai, dă-mi paharul plin : mi-e sete !
Strămoșii se rostesc în mine
cu sfîrcul aspru-al munților,
tînjit și ars în ochii lor
cu doine prăvălite-n vine...



Pieptiș ferelnic, drept, pe lături,
în stînca linsă de omături
tot urcă, urcă amărui
și mersul singur se ogoaie
legat de mîini și de țurloaie
cu funiile vîntului



Păroși, înnegurați și goi
încremenesc așa, șuvoi.
la pieptul dur al sfintei doici,
cu scoici în el și ierburi multe,
căzuți în brînci să mai asculte
odată, mările în scoici...



                                            scrisă vineri 12 August 1955

Poezia Munții de Nichita Stănescu




MUNȚII



Bătură în zăpadă lupii
cu pas înfipt, talanți și rupii
în ceasul ăsta, cînd nu știe
noptirea-n crenge să se împle
Îmi urlă lupii-ncinși sub tîmple
ceas sîngeros de haiducie
Muierea mea cernită-n plete
hai, dă-mi paharul plin : mi-e sete !
Strămoșii se rostesc în mine
cu sfîrcul aspru-al munților,
tînjit și ars în ochii lor
cu doine prăvălite-n vine...



Pieptiș ferelnic, drept, pe lături,
în stînca linsă de omături
tot urcă, urcă amărui
și mersul singur se ogoaie
legat de mîini și de țurloaie
cu funiile vîntului



Păroși, înnegurați și goi
încremenesc așa, șuvoi.
la pieptul dur al sfintei doici,
cu scoici în el și ierburi multe,
căzuți în brînci să mai asculte
odată, mările în scoici...



                                            scrisă vineri 12 August 1955

Poezia Pe Dealul Plevnei de George Coșbuc




PE DEALUL PLEVNEI


E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniștit își mînă carul.



Roțile nu știu că plînge
Dealul, pe-unde omul mînă ;
Nu știu boii, că-n țărînă,
Pe-unde trec, e numai sînge.



Noaptea-ncet, încet scoboară,
Lilieci prin aer zboară.



Pe unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreagă fire,


Peste-un iad de zvîrcolire
Cade-o pace-ntunecată.



Numai luna e pe lanuri -
Dar mai sus, pe sub rădănuri,


Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin vreme-n vreme,
Cît e noapte-n dealuri geme
Și se zbuciumă porumbul.



Poezia Pe Dealul Plevnei de George Coșbuc




PE DEALUL PLEVNEI


E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniștit își mînă carul.



Roțile nu știu că plînge
Dealul, pe-unde omul mînă ;
Nu știu boii, că-n țărînă,
Pe-unde trec, e numai sînge.



Noaptea-ncet, încet scoboară,
Lilieci prin aer zboară.



Pe unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreagă fire,


Peste-un iad de zvîrcolire
Cade-o pace-ntunecată.



Numai luna e pe lanuri -
Dar mai sus, pe sub rădănuri,


Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin vreme-n vreme,
Cît e noapte-n dealuri geme
Și se zbuciumă porumbul.



Poezia Toamna (din Lectura ) de George Coșbuc




         TOAMNA


Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Și geme, și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Și vine, și crește
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură, și urlă,
Că-și simte pieirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,


Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc,
Topindu-i putere!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Și-i rupe vestmântul,
Și părul i-l smulge,
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă,
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheață -
Și regele codru,
Din ultima viață,
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme,
Și cade pe spate,
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Poezia Toamna (din Lectura ) de George Coșbuc




         TOAMNA


Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Și geme, și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Și vine, și crește
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură, și urlă,
Că-și simte pieirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,


Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc,
Topindu-i putere!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Și-i rupe vestmântul,
Și părul i-l smulge,
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă,
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheață -
Și regele codru,
Din ultima viață,
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme,
Și cade pe spate,
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Poezia Bradul ( din Lectura ) de Bogdan Petriceicu Hașdeu




            BRADUL



Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme.


O rădăcină de colos
Și-a sfredit în stâncă,
Și de pe stâncă maiestos
Mai sfredelește încă!


De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Și pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.


Și lemn și piatră la un loc,
Verdeața-i netreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!


La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
De-atîția ani nestrămutat
El tot așa petrece.


De-ar fi să-i dați în văi adânci
Odihnă desmierdată,
Răpindu-i viscole și stânci
L-ați omorî pe dată!


Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme!


Poezia Bradul ( din Lectura ) de Bogdan Petriceicu Hașdeu




            BRADUL



Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme.


O rădăcină de colos
Și-a sfredit în stâncă,
Și de pe stâncă maiestos
Mai sfredelește încă!


De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Și pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.


Și lemn și piatră la un loc,
Verdeața-i netreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!


La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
De-atîția ani nestrămutat
El tot așa petrece.


De-ar fi să-i dați în văi adânci
Odihnă desmierdată,
Răpindu-i viscole și stânci
L-ați omorî pe dată!


Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme!


Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare ( din Lectura ) de Vasile Alecsandri




  IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE


La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan,erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.


Cînd tremurau popoarele,
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.


În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.


În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.


În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
”Un gând s-avem în numele
Românului popor
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!”

Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare ( din Lectura ) de Vasile Alecsandri




  IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE


La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan,erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.


Cînd tremurau popoarele,
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.


În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.


În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.


În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
”Un gând s-avem în numele
Românului popor
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!”

poezia Graiul Neamului (din Lectura ) de George Coșbuc




    GRAIUL NEAMULUI


„Fie-a voastră-ntreagă țară,
Și de cereți, vă mai dăm,
Numai dași-ne voi graiul
Neamului” - și se sculară
Să ne vremuiască traiul
Cîți dușmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume,
Să-l lăsăm!


Dar nestrămutați strămoșii
Tot cu arma-n mîni au stat:
Au văzut și munți de oase,
Și de sânge râuri roșii,
Dar din țara lor nu-i scoase
Nici potop și nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!


Astăzi stăm și noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns dușmaniicată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul țării,
Azi, în ziua deșteptării,
Cum să-l dăm?


Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam romîn! Cu ură mare
Vor căta mereu dușmanii
Graiul român pirzare;
Dar să piară ei cu toții;
Dar să piară ei cu toții;
Nu l-am dat, și nici nepoții
Nu-l vor da!



poezia Graiul Neamului (din Lectura ) de George Coșbuc




    GRAIUL NEAMULUI


„Fie-a voastră-ntreagă țară,
Și de cereți, vă mai dăm,
Numai dași-ne voi graiul
Neamului” - și se sculară
Să ne vremuiască traiul
Cîți dușmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume,
Să-l lăsăm!


Dar nestrămutați strămoșii
Tot cu arma-n mîni au stat:
Au văzut și munți de oase,
Și de sânge râuri roșii,
Dar din țara lor nu-i scoase
Nici potop și nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!


Astăzi stăm și noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns dușmaniicată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul țării,
Azi, în ziua deșteptării,
Cum să-l dăm?


Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam romîn! Cu ură mare
Vor căta mereu dușmanii
Graiul român pirzare;
Dar să piară ei cu toții;
Dar să piară ei cu toții;
Nu l-am dat, și nici nepoții
Nu-l vor da!



Poezia Barza ( din Lectura ) de Duiliu Zamfirescu




            BARZA


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți,
Jos în vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi;
Iar un cuc cu pana sură
Și-a spus numele din gură:
Cu-cu!


Iar prin crânguri s-aud semne:
Ghionoaia taie lemne,
Gaița într-o gârneață
Se proclamă cântăreață,
Iar din preajma somnului
Ies gîndacii Domnului
Ro-șii!


Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr` de călători
Toamna fără de cântări
S-a umplut de rîndunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă!


Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineților,
Paznicul fâneților,
Și-ar fi tras pe vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă
Ci-ne-i?

Poezia Barza ( din Lectura ) de Duiliu Zamfirescu




            BARZA


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți,
Jos în vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi;
Iar un cuc cu pana sură
Și-a spus numele din gură:
Cu-cu!


Iar prin crânguri s-aud semne:
Ghionoaia taie lemne,
Gaița într-o gârneață
Se proclamă cântăreață,
Iar din preajma somnului
Ies gîndacii Domnului
Ro-șii!


Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr` de călători
Toamna fără de cântări
S-a umplut de rîndunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă!


Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineților,
Paznicul fâneților,
Și-ar fi tras pe vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă
Ci-ne-i?

Poezia Toporul și Pădurea ( din Lectura ) de Grigore Alexandrescu




          TOPORUL ȘI PĂDUREA


Minuni în vremea noastră nu văz a se, mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială ; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea,
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,

Care strămoșii ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui


Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăranse dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știi însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate : vremea desăvârșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să sluțească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte :
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape !
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”
- „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Ș care era singur ceva mai la o parte.
- „Nu.” - „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăracul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dând în drepta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.


Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

Poezia Toporul și Pădurea ( din Lectura ) de Grigore Alexandrescu




          TOPORUL ȘI PĂDUREA


Minuni în vremea noastră nu văz a se, mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială ; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea,
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,

Care strămoșii ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui


Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăranse dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știi însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate : vremea desăvârșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să sluțească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte :
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape !
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”
- „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Ș care era singur ceva mai la o parte.
- „Nu.” - „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăracul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dând în drepta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.


Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

Poezia Cîntec de George Coșbuc




CÎNTEC



A venit un lup din crîng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plîng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia :
       - ,,Lup flămînd cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace''. -
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.


Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine :
- ,,Poartă-se copiii bine ?
Dacă nu, vîr în sac !''




Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus :
-,,Puiul meu e bun și tace
Nu și-l da, și du-te-n pace !
Ești sărac, dar n-am ce-ți face !
Du-te, du-te !'' Și s-a dus.



Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vîlfă mare,
Cumpără copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat :



      
- ,,N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul !
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă !'' Și-a plecat.





Poezia Cîntec de George Coșbuc




CÎNTEC



A venit un lup din crîng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plîng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia :
       - ,,Lup flămînd cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace''. -
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.


Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine :
- ,,Poartă-se copiii bine ?
Dacă nu, vîr în sac !''




Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus :
-,,Puiul meu e bun și tace
Nu și-l da, și du-te-n pace !
Ești sărac, dar n-am ce-ți face !
Du-te, du-te !'' Și s-a dus.



Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vîlfă mare,
Cumpără copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat :



      
- ,,N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul !
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă !'' Și-a plecat.





Poezia Primăvara de Nichita Stănescu




PRIMĂVARA



Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te ivești istovitor de dulce
cu sînii bulbucați zvîcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene



Te stingi încet din mine, iară
sub piept lovește-n caldarîm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsînd în urmă-i iz de primăvară



Alături de mocirlele uscate
ies pomii tiți cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi, oare
cam cîte fete-s astăzi deflorate ?




::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Un orizont pierdut, cu buze rosăă
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mor în primăvară ofticoșii...



                                                 scrisă vineri 18 februarie 1955        



Poezia Primăvara de Nichita Stănescu




PRIMĂVARA



Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te ivești istovitor de dulce
cu sînii bulbucați zvîcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene



Te stingi încet din mine, iară
sub piept lovește-n caldarîm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsînd în urmă-i iz de primăvară



Alături de mocirlele uscate
ies pomii tiți cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi, oare
cam cîte fete-s astăzi deflorate ?




::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Un orizont pierdut, cu buze rosăă
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mor în primăvară ofticoșii...



                                                 scrisă vineri 18 februarie 1955        



Poezia Povestea Gîștelor de George Coșbuc



POVESTEA GÎȘTELOR



Un gîscan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Și-ntr-o mîn-avea papucii,
Nu știu cum i s-a-ntîmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat !
Căci erau cu-alesătură,
Fără leac de tivitură -
                      Ce păcat !



Gîștele-auzind cum zbiară :
,,Auleo ! Păpucii mei !''
Într-un suflet alergară
Și-ntrebau mirate ce-i
,,Am rămas'', plîngea gîscanul,
,,Păgubaș de patru lei !
Iată-mă desculț, sărmanul !
Ce mă fac acum, golanul,
                       Fără ei !''




,,Haideți toți, și moși, și babe
Să-i cătăm pe rîu acu !''
Repede-notînd din labe
Cîrdul tot pe rîu trecu.
,,I-ai găsit ?'' - ,,Eu nu, surată,
Ce mă-ntrebi așa și tu !''
Toate-apoi strigau deodată :
,,Bată-i pacostea să-i bată !
                          Nici eu nu !''



Vara-ntreagă tot umblară,
Dar păpucii duși au fost !
Și-au să umble și la vară
Pînă ce le-or da de rost !

Iar gîscanul merge, vine,
Face cruci și ține post.
,,Nu-i găsesc 1 Sărac de mine
Iar desculț e, vezi tu bine,
                        Lucru prost !''



Gîștele de-atunci, în cale
Cînd văd apa undeva,
Căutînd pornesc agale
Tot crezînd că-i vor afla.
Vin și rațe să le-ajute :
Mac-mac-mac și ga-ga-ga !
Mac-mac-mac ! Haid', vino, du-te,
Zile-așa pe rîu pierdute !
                      Ga-ga-ga !




Iar cînd gîștele stau gloată
Și prin dreptul lor te duci,
Sare tabăra lor roată
Să te-ntrebe : ,,Ce ne-aduci ?
Ai găsit păpucii ? Spune !''
Tu la fug-atunci s-apuci !
Sî-sî-sî  ! Tot fac nebune
Și te mușcă, doar le-ai spune
                      De păpuci !



























Poezia Povestea Gîștelor de George Coșbuc



POVESTEA GÎȘTELOR



Un gîscan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Și-ntr-o mîn-avea papucii,
Nu știu cum i s-a-ntîmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat !
Căci erau cu-alesătură,
Fără leac de tivitură -
                      Ce păcat !



Gîștele-auzind cum zbiară :
,,Auleo ! Păpucii mei !''
Într-un suflet alergară
Și-ntrebau mirate ce-i
,,Am rămas'', plîngea gîscanul,
,,Păgubaș de patru lei !
Iată-mă desculț, sărmanul !
Ce mă fac acum, golanul,
                       Fără ei !''




,,Haideți toți, și moși, și babe
Să-i cătăm pe rîu acu !''
Repede-notînd din labe
Cîrdul tot pe rîu trecu.
,,I-ai găsit ?'' - ,,Eu nu, surată,
Ce mă-ntrebi așa și tu !''
Toate-apoi strigau deodată :
,,Bată-i pacostea să-i bată !
                          Nici eu nu !''



Vara-ntreagă tot umblară,
Dar păpucii duși au fost !
Și-au să umble și la vară
Pînă ce le-or da de rost !

Iar gîscanul merge, vine,
Face cruci și ține post.
,,Nu-i găsesc 1 Sărac de mine
Iar desculț e, vezi tu bine,
                        Lucru prost !''



Gîștele de-atunci, în cale
Cînd văd apa undeva,
Căutînd pornesc agale
Tot crezînd că-i vor afla.
Vin și rațe să le-ajute :
Mac-mac-mac și ga-ga-ga !
Mac-mac-mac ! Haid', vino, du-te,
Zile-așa pe rîu pierdute !
                      Ga-ga-ga !




Iar cînd gîștele stau gloată
Și prin dreptul lor te duci,
Sare tabăra lor roată
Să te-ntrebe : ,,Ce ne-aduci ?
Ai găsit păpucii ? Spune !''
Tu la fug-atunci s-apuci !
Sî-sî-sî  ! Tot fac nebune
Și te mușcă, doar le-ai spune
                      De păpuci !



























Poezia Jucăriile Celui Cuminte de George Coșbuc




JUCĂRIILE CELUI CUMINTE



Un copil, cînd jocu-i place,
Toată lumea joc îi face ;
Iar el toate le pricepe
Și cu ele-un joc începe.
Zice tufa de zambile :
-Bună ziua, drag copile !
Floarea zice : - Oprește-ți pașii !
- Prinde-ne ! zic fluturașii.
-Eu sînt netedă și mică,
Ia-mă ! zice-o pietricică.
Cîntă rîndunica iară :
- Eu de mult te chem afară !
Cățelușu și el vine :
- Hai și joacă-te cu mine !
Vrăbii zboară
                 pe tot locul :
Vezi, așa e vesel jocul !
Patru roți de la trăsură
Strigă : - Iute alergătură !
Vîntul zice : - Așa mi-e placul,
Să-ndoiesc de vîrf copacul !
Mărul zice :
- Mă voi coace,
Vin-atunci pe fugă-ncoace !
Toate-așa cu drag îl cheamă
Și el vesel ia de seamă
Numai cel ursuz nu știe
Cum să-și facă-o jucărie
Și numai posomorîtul
Nu-și știe-alunga urîtul.



Poezia Jucăriile Celui Cuminte de George Coșbuc




JUCĂRIILE CELUI CUMINTE



Un copil, cînd jocu-i place,
Toată lumea joc îi face ;
Iar el toate le pricepe
Și cu ele-un joc începe.
Zice tufa de zambile :
-Bună ziua, drag copile !
Floarea zice : - Oprește-ți pașii !
- Prinde-ne ! zic fluturașii.
-Eu sînt netedă și mică,
Ia-mă ! zice-o pietricică.
Cîntă rîndunica iară :
- Eu de mult te chem afară !
Cățelușu și el vine :
- Hai și joacă-te cu mine !
Vrăbii zboară
                 pe tot locul :
Vezi, așa e vesel jocul !
Patru roți de la trăsură
Strigă : - Iute alergătură !
Vîntul zice : - Așa mi-e placul,
Să-ndoiesc de vîrf copacul !
Mărul zice :
- Mă voi coace,
Vin-atunci pe fugă-ncoace !
Toate-așa cu drag îl cheamă
Și el vesel ia de seamă
Numai cel ursuz nu știe
Cum să-și facă-o jucărie
Și numai posomorîtul
Nu-și știe-alunga urîtul.



Poezia Iarna Pe Uliță de George Coșbuc





IARNA PE ULIȚĂ



A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
                              Peste sat.



Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum.
Vîntul-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
              De pe drum.




Sînt copii. Cu multe sănii.
De pe coastă vin țipînd,
Și se-mping și sar rîzînd ;
Prin zăpadă fac mătănii
                 Vrînd-nevrînd.



Gură fac ca roata morii ;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureșe, cînd norii
                  Ploi vestesc.



Cei mai mari acum din sfadă,
Stau pe-ncăierete ăuși ;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scîncesc și plîng grămadă
                       Pe la uși.





Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui ;
Largi de-un cot sînt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
                Parcă nu-i.



Haina-i măturînd pămîntul
Și-o tîrăște-abea, abea :
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vîntul
                Dac-o vrea !


El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Și s-avîntă, și se crede
                 Că-i bărbat ;



Cade-n brînci și se ridică
Dînd pe ceafă puțintel
Toată lîna unui miel :
O căciulă mai voinică
                 Decît el.



Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ții !
Colo, zgomotoasă gloată,
                     De copii !



Ei degrabă-n jur chitește
Vreun ocol, căci e pierdut,
Dar copii l-au văzut !
Toată ceata năvălește
                    Pe-ntrecut.


- ,,Uite-i mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost !
Au sub dînsa șapte sate
                     Adăpost !''



Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin -
Uite-i, fără pic de vin,
S-au jurat să-mbete-n cale
                  Pe creștin !


Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei,
Stă pe loc acum să vadă
                Și ea ce-i.




S-oțărește rău bătrîna
Pentru micul Barbă-Cot,
- ,,Ați înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
                Să te scot !''


Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clăi cu fîn,
Și-apoi zici că ești romîn !
Biata bab-a-ntrat în laie
                  La stăpîn.




Ca pe-o bufniță-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu, cu vai,
Și se țin de dînsa scai,
Plină-i strîmta ulicioară
                      De alai.



Nu e chip să-i faci cu buna
Șă-și păzească drumul lor !
Rîd și sar într-un picior,
Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una
                       Mai cu zor.


Baba și-a uitat învățul :
Bate,-njură, dă din mîni :
-,,Dracilor, sînteți păgîni ?
Maica mea ! Să stai cu bățul
                         Ca la cîni !''



Și cu bățul se-nvîrtește
Ca să-și facă-n jur ocol :
Dar abia e locul gol ;
Și mulțimea năvălește
                       Iarăși stol.



Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan :
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n săn și face cruce
                        De satan.



Ba se răscolesc și cînii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrînii
                       Din bordei.



- ,,Ce-i pe drum atîta gură ?''
-,,Nu-i nimic. Copii ștrengari.''
-,,Ei, auzi ! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
                         De tătări !''





















Poezia Iarna Pe Uliță de George Coșbuc





IARNA PE ULIȚĂ



A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
                              Peste sat.



Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum.
Vîntul-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
              De pe drum.




Sînt copii. Cu multe sănii.
De pe coastă vin țipînd,
Și se-mping și sar rîzînd ;
Prin zăpadă fac mătănii
                 Vrînd-nevrînd.



Gură fac ca roata morii ;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureșe, cînd norii
                  Ploi vestesc.



Cei mai mari acum din sfadă,
Stau pe-ncăierete ăuși ;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scîncesc și plîng grămadă
                       Pe la uși.





Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui ;
Largi de-un cot sînt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
                Parcă nu-i.



Haina-i măturînd pămîntul
Și-o tîrăște-abea, abea :
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vîntul
                Dac-o vrea !


El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Și s-avîntă, și se crede
                 Că-i bărbat ;



Cade-n brînci și se ridică
Dînd pe ceafă puțintel
Toată lîna unui miel :
O căciulă mai voinică
                 Decît el.



Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ții !
Colo, zgomotoasă gloată,
                     De copii !



Ei degrabă-n jur chitește
Vreun ocol, căci e pierdut,
Dar copii l-au văzut !
Toată ceata năvălește
                    Pe-ntrecut.


- ,,Uite-i mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost !
Au sub dînsa șapte sate
                     Adăpost !''



Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin -
Uite-i, fără pic de vin,
S-au jurat să-mbete-n cale
                  Pe creștin !


Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei,
Stă pe loc acum să vadă
                Și ea ce-i.




S-oțărește rău bătrîna
Pentru micul Barbă-Cot,
- ,,Ați înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
                Să te scot !''


Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clăi cu fîn,
Și-apoi zici că ești romîn !
Biata bab-a-ntrat în laie
                  La stăpîn.




Ca pe-o bufniță-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu, cu vai,
Și se țin de dînsa scai,
Plină-i strîmta ulicioară
                      De alai.



Nu e chip să-i faci cu buna
Șă-și păzească drumul lor !
Rîd și sar într-un picior,
Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una
                       Mai cu zor.


Baba și-a uitat învățul :
Bate,-njură, dă din mîni :
-,,Dracilor, sînteți păgîni ?
Maica mea ! Să stai cu bățul
                         Ca la cîni !''



Și cu bățul se-nvîrtește
Ca să-și facă-n jur ocol :
Dar abia e locul gol ;
Și mulțimea năvălește
                       Iarăși stol.



Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan :
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n săn și face cruce
                        De satan.



Ba se răscolesc și cînii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrînii
                       Din bordei.



- ,,Ce-i pe drum atîta gură ?''
-,,Nu-i nimic. Copii ștrengari.''
-,,Ei, auzi ! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
                         De tătări !''





















Poezia Vestitorii Primăverii de George Coșbuc




VESTITORII PRIMĂVERII



Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
                  Veniți cu bine !
De frunze și de cîntec goi,
Plîng codrii cei lipsiți de voi.



În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră ?
De ce-ați lăsat ? Nu v-a fost dor
                    De țara voastră ?
N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor ?



Voi ați cîntat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cînd v-ați adus
                   De noi aminte !        
Străinilor voi nu le-ați spus,
Că doine ca a noastre nu-s?




Și-acum veniți cu drag în țară !
Voi revedeți cîmpie iară,
Și cuiburile voastre-n crîng !
Aș vrea la suflet să vă strîng,
Să rîd de fericit, să plîng !




Cu voi vin florile-n cîmpie
Și nopțile cu poezie
Și vînturi line, calde ploi
                 Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi !



Poezia Vestitorii Primăverii de George Coșbuc




VESTITORII PRIMĂVERII



Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
                  Veniți cu bine !
De frunze și de cîntec goi,
Plîng codrii cei lipsiți de voi.



În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră ?
De ce-ați lăsat ? Nu v-a fost dor
                    De țara voastră ?
N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor ?



Voi ați cîntat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cînd v-ați adus
                   De noi aminte !        
Străinilor voi nu le-ați spus,
Că doine ca a noastre nu-s?




Și-acum veniți cu drag în țară !
Voi revedeți cîmpie iară,
Și cuiburile voastre-n crîng !
Aș vrea la suflet să vă strîng,
Să rîd de fericit, să plîng !




Cu voi vin florile-n cîmpie
Și nopțile cu poezie
Și vînturi line, calde ploi
                 Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi !



Biografie George Coșbuc




                                                       GEORGE COȘBUC
                                           ( 20 Septembrie 1866 - 9 Mai 1918 )


George Coșbuc s-a născut în satul Hordou ( care azi îi poartă numele ), județul Bistrița-Năsăud. Învăță să citească încă la frageda vîrstă de 5 ani. La Năsăud, în liceu, fiid un foarte activ membru al societății de lectură a elevilor
-Virtus romana redivita-  devine președintele acesteia în clasa a-VII-a.
George Coșbuc a cîntat în mijlocul cărora s-a născut, natura încîntătoare a patriei, dragostea față de pămîntul strămoșesc,
Dintre volumele sale de poezii amintim : Balade și Idile, File de tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cîntece de vitejie, Traduceri din Dante ( Divina Comedie ), Homer ( Odiseea ), Virgiliu ( Eneida ), Kalindasa
( Sacuntala ).


















Biografie George Coșbuc




                                                       GEORGE COȘBUC
                                           ( 20 Septembrie 1866 - 9 Mai 1918 )


George Coșbuc s-a născut în satul Hordou ( care azi îi poartă numele ), județul Bistrița-Năsăud. Învăță să citească încă la frageda vîrstă de 5 ani. La Năsăud, în liceu, fiid un foarte activ membru al societății de lectură a elevilor
-Virtus romana redivita-  devine președintele acesteia în clasa a-VII-a.
George Coșbuc a cîntat în mijlocul cărora s-a născut, natura încîntătoare a patriei, dragostea față de pămîntul strămoșesc,
Dintre volumele sale de poezii amintim : Balade și Idile, File de tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cîntece de vitejie, Traduceri din Dante ( Divina Comedie ), Homer ( Odiseea ), Virgiliu ( Eneida ), Kalindasa
( Sacuntala ).


















Poezia Codru Și Salon de Mihai Eminescu




         CODRU ȘI SALON
                         I

Zadarnic fete mîndre cutreier sala
Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.
În ochii unui tînăr sădite e răceala
Și note cît de blînde în inimă-i n-ajung.


Amicul cel de-o vîrstă păharul lui îl împle
Și-l cheamă și pe dînsa la masa unde beu ;
Pe mîinile-amînduă el ține a lui tîmple,
Se uită pe freastră cum ninge-ncet... mereu.


Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,
Cum vîntul farmă ramuri zvîrlindu-le-n ferești,
Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă
Revede tinerețea-i cu ochii sufletului.


Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Și scapăr-argintie lovindu-se de profund.


Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stînce încuibate, ce mai că se prăval,
Cînd luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridică prin codri din fruntea unui deal.


Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scînduri, mușchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzîndu-se în nor


Ar vrea să rătăcească cîmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut ;
Unde-nvață din rîuri o viață liniștită,
Părînd să n-aibă capăt, cum n-are început.


Mama-i știa atîtea povești pe cîte fuse
Torsese în viață... deci ea l-au învățat
Să tîlcuiască semne ș-a păsărilor spuse
Și murmura cuminte a rîului curat.


În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele `miitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilitoare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,


De spînzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cîntec, cum îl împlea de dor.


Visa copilul... Fruntea-i de-o stîncă răzimată,
Privea uimit în rîul ce spumegea amar,
Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Rîdea, cînta degeaba... plîngea chiar în zădar.


El vede ierburi nalte în mîndră zi cu soare.
Crescute-ajung la brîul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare
Privește flori albastre și fire de pelin.


Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încîlcit
Și ochii rîd în capu-i și fața-i e jeratec -
A lanurilor zînă, cu chip sumeț, răstit


Apoi în codru trece și cîntă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.


- Ah ! cum nu sunt - ea strigă - o paseră măiastră,
Cu penele de aur ca paserile-n rai ;
La sfînta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră
Cu ciocul și l-aș zice cu rugătorul grai ;


Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sînge și din lapte - fecior de împărat !


Ea cîntă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,
Cu mîna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.


Apoi si-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...


Ce s-a-ntîmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este... și chipul ei cel blînd,
Zîmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pămînt.


S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades de brațu-i, în noaptea înstelată,
Ședea pe stînca neagră spunîndu-i ghicitori.


Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși ?
În lacu-adînc și neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zîne cu păr de aur roș.


Și trestia cea naltă vuind de vînt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Cînd rețele din codru pe creții apei clare,
Scăldîndu-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

                           II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreș.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreți.


Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zîmbește. Plete blonde pe umere cobor
Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul - ci setea de amor.


Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar ;
Pe brațe de zăpadă, pe sînii ei se fură
A candelei lumină mai rar și tot mai rar.


Iar micile-i picioare ating covorul moale
Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dînsul, privind întunecos...


Sub umerii-unei fețe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adînci l-arată slab;
Prin ochii mari și negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.


- Din vorba mea nu poate amor să se aleagă ?
Nu te iubesc atîta cît știu să te iubesc ?
Ai vrea să torc din mare amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc ?


Spre-a împlini vo unul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu ?


O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voință un ceas să te încînt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriul și ceriul pe pămînt.


Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încît numai pîraie și-ar povesti cu șoapte
Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.


Cînd ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aș stinge în grămadă sistemele solare
Și-n ăst mormînt te-aș pune ca pe-un mărgăritar.


Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În chaos fără stele și fără de nimic,
M-aș arunca - un demon - să cad o vecinicie,
De-a pururea și singur deșertul să-l despic.


Iar dacă liberate plantele cu-ncetul
Ar reintra în viață în vechile lor legi,
Ființele lor nouă privesc-atunci cometul,
Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.


Fantasmă nesfîrșită și totuși diafană,
Din lume exilară neaflînd limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană -
                                                                  Acela să fiu eu.


- Să faci minuni ? Nu-i asta . Nu mă-nțelegi, iubite -
Pe creștetul lui mîndru ea mîinile și-a pus.
Sunt taine-n astă lume atît de neghicite,
De-ai spune viața toată, tot n-ai sfîrșit de spus.


Vezi tu, eu te-aș vrea timid, un blînd băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,
S-adorm plecîndu-mi tîmpla la tîmpla ta - nebună !
Așa cum visasem ai fost, dar nu mai ești.


Pătate de-ndoiele a vieții tale vise -
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.


Să fii un paj din basme și eu să fiu regină !
O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil !


Nu mintea ta, nu ochii ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.
Mă doare - nu știu... glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.


Ce vrei ? Îmi pare-n ochii-ți că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului străină -
De-ai fost vrodată tînăr, e foarte mult de-atunci !








Postare

  ANPC Termeni și Condiții