Poezia Litanii Pentru Orgă de Grigore Vieru

LITANII PENTRU ORGĂ


,,Nu suntem săraci de-avere,
Da' săraci de mângâiere.”
FOLCOR



Stau cu trombonul unii
În jurul gâtului Încolăcit:
juvăț de aur.
Stau alții ca nebunii
Cu pânza unui verb
Tot zădărând un taur.
Stau unii pe aur,
Pe jăraticul lui.
Pe riscul cel mare
Stau alții,
Pe gheața lui de cristal.
Și-având doar cu moartea
Relații,
Stă maică-mea într-un spital.





Cum nu sunt doi pomi
Întocmai la fel,
Și nici două popoare;
Cum nu se aseamănă perfect
Cicoare cu cicoare -
Astfel, maica, și tu
Ești unică-n lume,
În suflutul meu,
Ce-mi zvâcnește sub tâmple.
Nimeni nu
Poate golul să-l umple,
Golul ce-l lași -
Nici cântecul meu,
Nici popularul meu nume,
Nici țara chiar, care
La fel mi-e de scumpă și ea.
Rămâi.
Mai rămâi.
Nu pleca.




 Puternic nu sunt.
Nu pot fi de față
Cu sângele meu
Când sunt rănit.




Nu îndrăznesc
Să calc în picioare
Vipera ce m-a încolțit.
Nu pot până la capăt
Cântecul duce.
Sciind,
Parcă-aș ara cu o cruce.
Dorm iepurește și-mi pare
Că nu mai vin zorii.
Îngheț fără Lâna albă-a ninsorii.




Tulbure, Doamne,
Mi-ar rătăci sufletul,
Tulbure și-mprăștiat,
Cocoșul de aur al cerului
De l-aș găsi dimineața tăiat.



 Puternic nu sunt
Nu pot o casă dura,
O cruce nu pot ciopli.
Cocorii se duc
Și nu-i pot opri.
Stelele cad




Și nu le pot la un loc țintui.
Vremea ca viscolul te-acoperă -
Cum să te apăr, mamă: fluture
Fericit,
Soare
În aceeași clipă
Răsărit și-asfințit?!




Trudite cât țara întreagă,
Mânuțele tale de ceară
În noapte cea neagră,
În noapte cea neagră
Odihnescu-se prima oară.




 Primă oară
Sărut mâinile tale
Din care ierbi vor răsare.
Mi-i plină ființa de jale
Ca trupul mării de sare.




Tristă dimineață
De duminică mare.
Îmi izvorăște pe față
Steaua cea de sare.



Privesc cu durere la săbioare
Verzile săbioare
De porumb din grădina ta,
Care, mamă,




Nu te mai pot apăra
Întregul nu mai e întreg.
Strig:
Sunt cel mai fără de noroc!
Deși înțeleg, înțeleg
Că toți suntem un lemn
De foc.




A căzut cerul din ochii tăi
Și s-a fărâmițat.
A căzut de pe fața ta soarele
Și-a înghețat.




Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n țărâni.




Ca un pom doborât,
Însuși graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atat de singur,
Atât de singur
N-am fost nicând!




Ni-mi ajung ochi să te plâng,
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.




Mă doare căsuța,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni,
mamă,
Numai de tine mi-i dor.




Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreu
să zic,
La fel cum lumina pârăsc.




Dar ce-ai face tu și cum ai trăi
De-ai avea mamă și-ar muri,
Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar murit?!




Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propia-mi
viață trăiesc.




Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.




Te-ai scufandat
În veșnicie,
În apele ei,
Ca-n aerul de sus
Mirozna florilor de tei,
Ca taina tremurândă-n
Tăcerea unui cânt;
Ca ochiul păsării
În somn,
Tu care parcă spui:
Lăsași-mă puțin
Să dorm.
Cu cellalt gând al meu
Te-aștept să te întorci
Cu bucuroase vești,
Dar varul vechi să răzui
Această zi,
Cu zâmbetul tău cald
S-o zugrăvești.
Te-aștept să te întorci.




În noaptea cea rece,
În ziua mai caldă,
Nimic nu detest.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există pământul acest.





Suflet scăzut,
Idee înaltă.
Dar
Încă-i frumos în cânt.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există acest pământ.




Doine se-aud. Tresaltă
Întinderi cerești.
Există lumea cealaltă
Cât timp, mamă,
În noi viețuiești.




Lipsești dintre lumine,
Dar nu lipsești din mine.


Lipsești de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.


Lipsești din blânda seară,
Dar nu lipsești din țară.


Pleacă ești în moarte
Ci-aproape, nu departe.