Fabula Lupul și Cîinele de La Fontaine

LUPUL ȘI CÎINELE


Un Lup lihnit și slab să-i numeri oasele
- atît păzeau de strașnic cîinii casele -
s-a întîlnit cu un Dulău vînjos,
gras și frumos,
prin nu știu ce adînci pustietăți.
De-ar mai fi fost și-atunci ca-n alte dăți.
nu slab și prăpădit, cu burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut pe loc bucăți !
Dar trebuia să se măsoare-n luptă
și, c-un Dulău ca el, cît o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi dă binețe,
făcîndu-și rost de vorbă cu blîndețe
și lăudîndu-l că arată bine.
- ,,Și dumneata poți să ajungi ca mine.
În codru vezi că e destul de greu
și trebuie mereu să te tot lupți.
Mai bine lasă codrul, dragul meu,
și hai cu mine, haide să te-nfrunți !”
- ,,Dar, îi răspunde Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot avea și eu aceeași soartă ?”
- ,,Să-i faci mereu stăpînului pe plac :
alungi milogii de la poartă,
păzești ograda de jigănii, -
cam asta-i tot... Iar cei din casă
îți dau fărîme de la masă,
chiar oase de la orătănii,
iar uneori te și răsfață...”
Visînd și el, sărmanul, o astfel de vieață,
înduioșat, mai că-i venea să plîngă.
Dar cum mergeau, așa, vorbind, pe drum,
zări la gîtul cîinelui o dungă.
- ,,Ce-i asta vere ?...” - ,,Nu-i nimic !...” -
,,ei cum ?”
- ,,E urma de la zgardă sau rosătura ei.”
- ,,Păi, stai în lanț, legat lîngă poiată.
și nu alergi mereu pe unde vrei ?...”
- ,,Da, vezi, se mai întîmplă cîteodată...”
- ,,Îți mulțumesc, atunci, de-așa ospețe !
E rău flămînd, dar pot să-mi văd de drum...”
O luă la sănătoasa, uitînd și de binețe.
Și poate că mai fuge și acum...