Poezia Antropomorfism de Mihai Eminescu

           ANTROPOMORFISM


În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie
Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt ;
Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiet
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.


Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă ?
Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă -
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă
Cu avlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.


Dară cine să admire a ei nuri și tinereță ?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie ?
Ah ! În inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cîntări de dimineață.


Pierde gustul de mîncare, scormolește, de ți-i milă,
În pămînt ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutînd în lună
A lui umbră luminoasă - melancolica copilă !


O găină-mbătrînită, venerabilă matroană,
Ce de mult e schivnicită de lumești deșertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei
Să găsească mîngîiere pentru-a gîndurilor goană.


Iar călugărița veche, ce de mult era iertată,
Ce de mult se dizvățase de plăcerile d-iubire,
a cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire -
Contra demolarizărei propovăduie-nfocată.


- Ah - îi zise mitica - nu privești la rîndunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Și apoi la miezul nopții îi aud făcînd buclucuri,
Sărutîndu-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.


-Soarte-avem nefericită - îi răspunse-atunci bătrîna :
Nu-i găină rîndunica, rîndunoiul nu-i cucoș.
Necredința lor știută-i ; aspri, răi, tiranicoși,
Ei trezesc viața-n inimi și apoi o învenină.


Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină
E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc ;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.


Dar cucoșul - ce netrebnic ! nestatornic ! - este drept :
Cînd el sulița iubirei în adîncu-ți suflet bagă,
Te simți dusă chiar în ceruri - uiți pe-o clipă lumea-ntregă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.


Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă ;
Mori de stele și de foame, nici un sîmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.


Ci mai bine nu mai intre în gîndirea ta virgină
Visele înșelătoare de iubire și plăcere -
Vin` să-nveți înțelepciunea, a naturii-adînci mistere
Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.


Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă ?
După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește.
Puice-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofește,
Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.


Ah, amorul îi pătrunde prin ureche ; -n van bătrîna
O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă ;
Ea se smulge și aleargă tremurîndă într-o clipă,
Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgînă.


 


Dar bătrîna cruce-și face cu-a ei labă și gîndește ;
,,Tinereță, tinereță!" și oftînd intră-n poiată ;
Apărată de-ntuneric ipocrit cea șirată
Pe un pui nevrîsnic încă alterată-l pricăjește.


Unde este învățatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compediu despre blîndele impresii,
Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adînc, duios, demonic ? !


Cesimțiri eroici, mîndre, reprezintă cucurigul,
Cît curagi - ce osebire de-al  găinei cotcodac ;
Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac.
De dorință se-nfierbîntă, de amor o trece frigul !


Și maximele bătrînei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei
O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atît că c-o privire
Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.


Ș-astfel ea făcînd la planuri se-nvîrtește prin ogradă
Și trezește-n bucuria-i, din gîndire somnoroasă,
Pe-un clapon, mîhnit călugar, cu-arătare pîntecoasă,
Fără creasta de mîndrie, fără glas și fără coadă.


Și făcînd un paa ! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don juanul ce cînta de gard dincolo.
Dar mohanul cel sinistru zise tragic : - O ! Apollo
Mă ferească să fiu rudă cu-astre firi întunecate.


Nu ! pe mine preuteasa  zeității pămîntene
Lîngă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoș - ca să-mi surîdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.


Cu privirea mea cea castă, de-nteres nenfluințată,
Văd în lume și în lucruri numai sîmburul și-ideea;
Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scînteie
Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.


În sublime revelații a misterului etern,
Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă ;
Dumnezeu or s-ospăteze umbra mea cînd va fi moartă,
Închin viața-mi cugetărei - un Pitagoras modern !


El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gînduri,
Și mereu prin minte-i îmblă demnitateade cucoș -
,,Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși
Și el n-are ?" Astfel dînsa meditînd îmblă pe scînduri.


Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăși,
Să privească iar la idol,cu-a lui pas de maiestate,
Creasta roșă, pieptu-n care inima bărbată bate.
Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăș!


Cum se teme ea acuma !... El o vede ș-a salută.
Ochii-i ard și el îi spune măguliri cavalerești.
,,Nu ! - el zice în ton liric - pentru flacăre cerești
Nu există îngrădire, cît de naltă e trecută".


Vrea să zboare ; dar Sibylla cu a măturei magie,
Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,
Îl lovește și alungă cavaleru-naripat...
Și în urma lui puicuța se uita cu nebunie.


Suferințele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,
Deși nu ca el eroic vrea cucoșul să s-ucidă ;
El iubește - ea socoate cum portița să-i deschidă,
Dar rușinea-i virginală de la scopu-i o abate.


,,Nu, nu ! Ca din întîmplare, ca dincolo rătăcită,
Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță".
Și cînd luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță,
Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită...


Rămîneți cu bine toate a copilăriei soațe,
Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.
,,Ce-am să pierd ? , gîndește dînsa, tot spun de o comoară
De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viață".


Dar deodată el s-arată - rușinoasă vrea să zboare,
El aleargă după dînsa - cum ar vrea și cum n-ar vrea;
Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericită, deși-afectă supărare.


- Vrei să fugi ?, suspină dînsul, mă urăști atît de tare?
- Te urăsc ! surîde dînsa cu-inocentă șireție,
Cum să nu te-urăsc, tirane, cînd tu vrei să-mi faci rău mie ?
El jură că nu și cere botișor de împăcare.


Cum să nu-i dea ? Pate dînsa să refuze-o rugăciune,
Spusă cu delicateță și poetic-formulată ?
S-ar cădea ca să reziste ? șade bine ? Înfocată,
Fericită e că pierde ce-ndoiește prețu-iubirei.


Ceru-ntinde sus senina-i pînzărie de azur,
Ca cusută e cu stele tremurînd de-aurul lor grele.
Cînd o-acopăr a lui aripi, cînd îl simte pe-a ei șele,
Inocența-i sîngerează, i se-ntunecă-mprejur.


Ține mult această dulce, amoroasă nerozite.
Al ei suflet se topește de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o pătrunde un piron roș de jeratec
Ce-o omoară ș-o turbează, o-ndeliră ș-o sfîșie.


Ochișorii și-i închise, ca topită stă acuma,
Și în vocea ei muiată pipăiește nențeles.
El o mîngîie, o-ncredință că de cer a fost trimes
Și menit ca s-o iubească și să-i joace dulcea glumă.


- Tu !, ea zise, ce frumos ești, rege-al lumei de găine.
Eu te iert! amoru-ți dulce ca și miros de garofă.
Și ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:
- Tu ești Venus în poiană, ochii tăi cerești lumine.


Din istoria puicuței asta-i partea cea întîie,
Asta e icoana scumpă-a săptămînelor de miere;
,,Poezia-i intervalu-ntre plăcere și plăcere" -
Optimist filisofează cu cucoșul, ce-o tămîie.


Dar curînd al ei caracter și simțirea ei naivă
Se schimbă-n cochetărie. Cucoșeii cei mai tineri
Împlu curtea strălucită a moțaței noastre Vineri
Și la glasul lor subțire ea s-arată milostivă.


Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăznețe,
Petit-creve blazat, ironic, cu pasiuni titanomache,
Obiectiv cronice zilei a găinelor monache,
Pe tipic îi face curte - Lovelace de la cotețe.


Cu plăcere ea admite curtea junelui șagalnic.
Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie și durere -
Vai ! de unde poate crede un sfîrșit atît de jalnic !


Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,
Tînărului Cicisbeo el acum căta pricină.
Cu curagi el se ridică, creasta-i roșă se-nvenină
Și lugrubu el îi zice: - fugi sau mori tu, ticăloase !


Făt-Frumos gîtu-și îndoaie îndărăt și îi răsăunde:
- Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu -
Diferențaprea e mare, cine ești ? și cine-s eu ?
Eu petrec și eu fac curte cui voiesc și orișiunde.


- Te-oi sili să lupți cu mine ! iritat strigă sultanul.
Își zburli penele-n ceafă și cu furie s-aruncă,
Luptă crunt, pe cînd departe stă nefericita pruncă,
Urzitoarea Iliadei, ce își plînge Don Juanul.


Se trîntesc, se rup cu ciocul și mănîncă tăvăleală -
Obosesc. Se naște-acuma pe-o minută armistiț.
Dar curînd se-ncaier iarăși. Don juanul cel pestriț
Cade-n sînge și sultanul trîmbiță pe el cu o fală.


Iară dona nu trădează ce-n simțire-i se petrece,
Nu trădează de-i durere, voioșie, nepăsare -
Poate vru să deie prețul părții cei învingătoare
Și de-aceea rămăsese ca și marmura de rece.


Ci profetic se arată preoteasa culinară -
Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie ;
Ea îl spală-n apă sfîntă, și în scumpe măruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.


`N-învîrtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l întoarce, curățindu-l de lumeștile-i păcate.
Palamarul ce slujește pămînteascazeitate
În Olymp îl ia și-l duce, jertfa zeilor fierbinte.


Și în rîsuri nesfîrșite, artificială de glume,
În vorbiri spirituale, observații învățate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.


Vai, de ce nu șine nimeni o orație funebră
Și nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică !
Peste-a raclei porțelane nici o lacrimă nu pică.
Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.


Ori n-au fost eroi în lume, înțelepți și virtuoși -
Unii-n lupte pentru bine a lor sînge și-l vărsară,
Ceilalți lîngă lampa albă sînta viață-și consumară
Să-i lumine - ca să aibă soarta bietului cucoș ?


Oare el nu are-asemeni soarta oricărei ființe ?
Suferițele unuia bucurii î sunt altora ;
Viața multora se stinge spre-a hrăni viața multora
Și mîncarea reciprocă e-a istoriei ființă.


Bietul rac !De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.
Cîte sufere ? - ce-i pasă celui care nu e rac !
Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac
Sau paingenul, ce suge capul muștei de smarald.


Păsăruica ia în sine simțul, gîndul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet `navuțește...
Și cucușul care moare naște-n cel ce-l mistuiește,
Cine știi ce simți în suflet, cine știi ce gînd în creier.


Dar sultanul spre durerea puiculiței lui naive,
Ce-omorî-n duel pe-un tînăr de-o speranț-atît de mare,
La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.


Deci puicuța văduvită singuratic-acum rămîne.
`N-început își plînge soarta și părea nemîngîiată;
Dar curînd cucoți mai tineri ămplu partea neocupată
A duioasei inimioare de amor și jale pline.


Ea învață ca să uite. Ca marquiza de Châtelet,
Care pe Voltaire bătrînu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert,
Căci din tînăr în mai tînăr  `n-academia-i îi ie.


În curînd ea pierde-n curte tot al noutății farmec.
Nu-i cucoș ce nu luase tot ce-o puică poate da,
În curînd alte găini al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.


În zădar li imputează a lor gînduri senzuale.
"De - răspunde cu-ironie unul din amanții foști-
Inima-mi întreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem proști,
Simțul îmblă dup-o carne mai tînără și mai moale".


În curînd cade pe gînduri, deveni curînd bigotă;
Cum se-ntîmplă, din Phrinee deveni călugăriță.
Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță -
Poiata afurisește și ograda poliglotă.


Și atunci găinăreasa de caderea-i se îndură:
Despărți găinărimea cu viața imorală
De chilia solitară a puicuței, ce își spală
A trecutului păcate prin cea obscură.


Ea căta societatea părintelui Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute ;
El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute,
În matroana desflorită vede încă pe copilă.


Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă
Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș,
Cînd cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoți,
Adîncit platonizează în tiradă somnolentă.


Astfel dar fini și dînsa drumul sorții pămîntene:
Arde lumînarea vieții pînă la un căpițel.
Și acum la bătrînețe, să-l uzeze și pe el,
Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapămîntene.


Untdelemnu-n sînt-pretinsa vatră a bigoteriei
E acela-și ce-n amoruri pămîntene-a licurit;
Duhul sfînt în chip de porumb nu din cer s-a pogorît,
Ci mai jos de brîu l-avusese iosif și l-a dat Mariei.


Iară voi, ce-n nopți cînd luna peste vîrfuri de copaci
Ca un scurt de-argint răsare, împlînd lungile alee
C-umbre negre și dungi albe - urmăriți pe vreo femeie,
Suppusînd sub a ei poale mult mai mult decît doi craci ;


Voi, ce-uniți tot universul în zîmbirea minții scurte,
Ce cătați gîndiri de înger `n-ochii mari, cari vă par
Două nopți însprîncenate - vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.


Ah, gîndiți o clipă numai la sulița cu vîrf roș
Și la rana ce o face, sîngele-inocent ce-l varsă -
Ca să vezi cîte iluzii minte inima cea arsă,
Pe cînd dona e-o găină și seniorul un cucoș.


Deci dacă, boieri de cinste, că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, cînd de samă, cînd de clacă ;
Am ajuns la deciu - mă scarpin - închid cartea mea posacă
Și cu multă plecăciune vi se-nchină  -Minunescu.