Zapaciti.ro: august 2014

Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi

O RĂZBUNARE

Nu era încă nouă sute șapte,
Dar nu curgeau miere și lapte
Pe Argeș, Olt și Vedea.
Nu erau ale tale nici livedea,
Podgoria, prisaca,
Nici țara ta, săraca.
Zisei a ta c-așa vorbise vine,
Și o zisei cam de rușine.
Toate erau, din vămi în vămi,
Închise ca în chingi cu catarămi,
Cu lacăte și cu țîțîne ;
Ca să pricepi că ție nici praful nu-ți rămîne,
Că toate sînt de tine,
De mîna și de gura ta streine.
Uscîndu-te de sînge și destrămîndu-ți viața,
Îți lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreața.
În țara mare vei putea s-arăți
Că,-nchise ca-n cetăți,
Stau strînse și-ncuiate
Belșugurile toate,
Și cheile-s la ei,
O mie de stăpîni cu chei,
Care descuie țara și-o încuie,
Ca un coșciug bătut în cuie.
Noi ne rotim ca șoarecii-mprejur.
Ca să apuc un sac de grîu, îl fur,
Și toți trăind din păcăleală,
Tot omul e-nșelat și-nșeală.
Ne minte stăpînirea și o mințim și noi.
Ciocoiul fură lumea, și lumea pe ciocoi,
Dar pe cînd noi ascundem de el un znop de soare,
El suge vlagă, sînge și sudoare.

Cît ține anul, toamna, iarna, vara,
Sporeau durerea și povara.
Și se-adîncea o graniță mereu.
În sînul țării și-n poporul meu ;
Așa că-n vremea ei de ridicare,
Trăiau în țară, două, alăturea, popoare,
Ca două ape blestemate,
Să zacă-n două mătci apropiate,
Să nu se întîlnească nicidecum,
Una să sece-n drum,
Sorbită de pustie,
Și alta, subțiată, s-ajungă-n marea vie.
Fruntaria fusese și-a sîngelui, mai des,
În sufletele sterpe de-nțeles ;
Poporul de o parte, și dincolo o ceată
De domni scrobiți, cu nazuri, și pielița păstrată,
Poporul și stăpînii ;
Stăpîni și ai cenușii din vatră și-ai șărînii,
Înscăunați prin vremuri, ani sute și mai bine,
Din voia și-nvoiala poruncilor străine.
Gîngania de-afară
Se încuscrea cu vechea gînganie din țară,
Și strînse, încleștate, pe-o zestre amîndouă,
Corceau pe o a treia gînganie, mai nouă.
Ciocoiul, cioclovina,
A stingherit în muguri de-a și-ncolți lumina
Și s-a urcat în cîrcă pe cei mulți,
Flămînzi, ca boii-n juguri, și desculți.
Povestea mai devale
Nu-i șir de vorbe goale,
E faptă petrecută și trăită
Pe-o vale dintre sălcii și răchită.
Trăise cioclul nouăzeci de ani,
Un veac de jupuială de piei, de pe țărani.
Nu mai voia să moară,
Zgîrcit la magazie și la moară...
Cînd se borșeau merindele-n cămară,
Chema la curte argați,
Pentru pomeni și pentru răposați.
Mă-sa și tat'su, din pămînt,
Se-nghesuiau într-un mormînt,
Cu patru rînduri de părinții,
Neamuri, spuseseră, de prinți,
Vestiți prin cîrcotă și calicie
Și toți de-o apă și de-o alifie.
Le luaseră țăranilor iobagi
Și nasturii, și cracii de nădragi.
Pomana : putregaiul de brînză și de pește.
Un mort ori un rumîn se mulțumește
Cu ce arunci și pute,
Dintr-un hîrdău și-o bute,
Cu mîzga și cu vărsătura.
Ciocoiu-i pravoslavnic și a-nvățat Scriptura,
Știind că nicio jrtfă nu se pierde,
Fie că brînza-i neagră, fie că-i carnea verde,
Că sufletul îți intră-n Rai,
Împărtășit cu mușiță și mucegai.
Pînă la ceruri, lucru puturos
Ajunge duh și fum cu bun miros.
Dar bunătățile boierului, de dar,
Erau zvîrlite-n bălegar,
Nici cîini, învățați cu gusturi rele,
Neatingîndu-și nările de ele.
De hrana lor, a cîinilor, ce vorbă !
Să-i mai îndopi cu mămăligi și ciorbă :
Astea-s făcute pentru porci, că-ncai
Nu-i de prisos risipa de mălai.
Cîinii mănîncă ce boierul știe,
Căciulile cu moț de murdărie,
Și ce păcat
Că omul să mănînce ca ei nu s-a-nvățat.
L-ai ține toată viața și fără cheltuială.
Apoi, să știi că burta goală,
Silit înfometată, lingînd din ce se-aruncă,
Ascultă mai supusă de bici și de poruncă,
Și istovită vlaga de munci și de corvezi,
Nu te mai fură gîndul, adormi și nu mai vezi.

Se necăjea că nu pusese bir
Pe crucile din cimitir,
Pe nas, pe ochi, și gura
Să cumpere și apa la toată-nghițitura.
E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba,
Ori să-i grăiască pliscul, cînd nu-l privește treaba ?
Cu dopuri în ureche și-n limbă călușul
Poți măsura năravul cu dramul și căușul.
Îmi place că-n podgorii, lucrînd cu două mîini,
Muncesc culegătorii cu botnițe de cîini.

Îți cade umbra lungă pe răzoare,
De ce treci pe moșia lui, la soare ?
Cocoșii noștri cîntă mult prea tare,
Tocmai cînd face el numărătoare,
Plecat între bomboane și clondire,
Îl fericește tabla de-nmulțire.
Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,
L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul.
Să vezi cum pe hîrtie
Se face zece - o sută și o mie.
Îl ia cu o sfîrșeală și oftează,
De pildă dacă trebuie să scază,
Și nu-și mai vine-n fire
Cînd face-o împărțire.
În schimb, e-n toane bune
Creionul cînd se joacă să adune.
Ce rost mai are viața, să dai în loc să iei
Un ban, doi bani, un leu, doi lei ?

El are două băniți. La bună cercetare,
O baniță-i mai mică și-o baniță-i mai mare,
Și cumpără cu una, și cu cealaltă vinde.
Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde.
Sînt gemene-amîndouă, rotundul e rotund,
Și doagele-s aceeleași din gură pînă-n fund.

N-ar fi nimic de spus,
De nu ar avea dundul bătut ceva mai sus.
Ia ouăle, trecute prin inel,
Și dacă trec e vai de el,
De Stan, Ion, Manole și-orișicare.
Face de ouă însemnare,
Că dacă vin de împrumută
Porumb, ia muncă mie-n sută.
Pe sacul de făină pentru iarnă,
Plătești un an de zile, la povarnă,
La plug, la seceră, la sapă.
Se face veacul de cînd tot îngroapă
Bărbați, neveste, văduve, copii,
Ca în pămînt, în munci și datorii.

- ,,Asta trăiește cît butucul roții.
O să ne-ngropi și strănepoții,
Parșivă spiță de boier,
Și ne jupoi, rugîndu-te la cer, -
Scrîșneau din dinți și din măsele
Țăranii goi, cu ce-au rămas din piele. -
Te săturăm noi de bănet !”
Mînia le crescuse-ncet-ncet.

Ia, că-ntr-o zi de vară,
Venea boierul de la gară,
Culcat alene în trăsură,
Arșiță tare, flăcări, nu căldură.
Ia, și țăranii se-arătară
Din popușoi și din săcară.
Ciocoiul nu se aștepta.
Zece opriră caii pe șosea.
Din zece s-au făcut, pe nevăzute,
Oamenii, sute.
- ,,Dă0te, boierule, - zic, - jos,
Și nu țipa, că-i de prisos.
Avem cu dumneata o socoteală
( Boierul mai sugea o portocală)
Și facem socoteala plugărește.
Mai linge-te pe dește,
Să nu pierzi niciun strop.
Și haida, hopa ” hop !”

Întîi, i-a ocărît.
Își dete însă seama că ceasu-i hotărît.
Pînă în zare, țara tăcea ca o pustie.
Ce n-ar fi dat să scape ! Și-o moșie...
Se auzeau doar greierii țăranii.
Îi gîfîiau plămînii.
Un greiere- sări-n trăsură,
Semn rău, pe la barbete, be la gură.
,,E cioclul meu, așa-mbrăcat
În negru”,-și zise, poate, boierul speriat.

Era cam pe la toacă.
Un clopot de biserică săracă
Se auzea dogit din depărtare.
- ,,Vezii cîtă grijă are
Și popa de sorocul dumitale ?”
Voia să se închine, dar mîna-i era moale.
- ,,Hai, dă-te jos odată !”
Îi tremura o falcă scîlciată.

Ce s-a-ntîmplat atuncea nici nu s-a pomenit.
Tîrît, lungit, trîntit,
Sătenii îl călcară în picioare,
Desculți cu toții, rece fiecare.
Era și nu era o răzbunare.
Era mai mult și nu-i găsești cuvîntul,
Era parcă dreptatea ce-o face chiar pămîntul,
Și toate cele ale,
Mocirle, sînge, bale,
Le înghițea cu liniște țărîna,
A toate peste oameni, și legi, și timp, stăpîna,
Ca stropul de cerneală hîrtia sugătoare.
N-a mai rămas nimic din mădulare,
L-au ciocănit călcîiele ca-n piuă,
O noapte-ntreagă pîn' la ziuă,
Și oasele, și ele, au pierit.
Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,

Fărîmă cu fărîmă, frămîntată,
Și se-ntindea-n pietriș mereu, o pată.
Firește, ciocoimea-nfricoșată
Dădu porunci și, cot la cot legată,
comuna fu adusă-ntre puști la judecată.
Trei sute de săteni, în cap trei sute,
Cu piepturile desfăcute,
Răspunseră la întrebare
În parte fiecare :
- ,,Așa i-a fost lui scris.
Eu singur l-am ucis.”
Și fiecare a jurat
Că nimeni nu l-a ajutat.
- ,,Cum l-ai ucis ?”
- ,,Călcîndu-l în călcîie.”
- ,,Păi, omul, ce ? se stoarce și-i crud ca o lămîie ?
Un om e trup și os.”
- ,,Călcîiele strivindu-l, și osul i l-au ros.”
- ,,De-ai fi avut călcîie de teasc și de postavă,
Tot nu puteai la capăt să duci așa ispravă.
S-a căutat cu sapa o zi, nămiza mare.
Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare.
- ,,Nici cîini n-au nevoie de-asemeni spurcăciune.
L-am prefăcut cu talpa în muci și în scuipat.
Nisipul de la sine l-a supt și dumicat.
Și fluiere și coaste s-au măcinat, topite,
Ca de potcoave grele și copite.
Ciocoiul se făcuse o cocă și-o piftie,
Și am muncit o noapte și-o zi, precum se știe.
Că și ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,
De zgîrciuri încleite, cu oase ca de gumă.
Cum dam să-l mai apuc,
El se făcea clăbuc.
N-a fost nici om ca lumea, n-a fost măcar bărbat,
Că sta mai mult în perini și da porunci culcat.
Îi putrezise carnea pe oase, din strămoși,
Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoși.
Fătați de morții puhavi, de-acu cîteva veacuri.
Ei se tîrăsc prin viață cîrpiți și dreși cu leacuri.
De-i sufli, ca văpaia chibritului și zboară,
Stafii de morți, călăii rămași de-odinioară.
Mărturisesc că ura mi-e încă-nverșunată
Și-aș mai începe-o dată”.
- ,,Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate,
De ne-ai aduce-n față dovezile, pe toate ;
Cum poți avea răbdarea omorului să dureze
O noapte și ajunul întregei după-amieze ?
Ucizi în drum, lași leșul și pleci : te-ai săturat.”
- ,,La dumneavoastră-i altfel decît la noi în sat.
Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă,
Și mintea dumneavoastră nu știe să-nțeleagă.
Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,
Nu știți ce e răbdare, chin lung și răzbunare.
Înțelepciunea asta vă-nmoaie și vă uscă
Și-ați învățat să ziceți : nu pot ucide-o muscă.
Necazul nu vă este necaz adevărat.
Ați dat în vînt cu pumnul și-apoi ați pregetat.
Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea și călăul,
Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două răul.
Aduni încet otrava, pînă se umple oala,
Și-atunci încep în tine zvîcnirea și răscoala
Și dai și rupi și sfarămi orbește,-apuci și muști,
Nu te mai temi de oameni, de temniță și puști.
Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi,
Aduceți-mi încoace un ciocoi,
Și-n fața dumneavoastră, cuprinși de două gînduri,
Eu singur, cu călcîiul mei, îl îngrop în scînduri.”

Puteau jurații Curții, pe vrute sau nevrute,
Să osîndească pentru un ins cîteva sute ?

Șoseaua-i încă neagră-n locul gol
Și sforăie și caii trecînd și-i dau ocol,
Că sînt și astăzi urme de moaște ciocoiești
Pe drumul care duce din Slatina-n Pitești.

Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi

Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi

SATUL EI ?

Băbuța-și cată la răspîntii satul,
Băieții, casa, fetele, bărbatul.
Movila asta mare să fie satul ei,
Grămezi de bîrne și de pămînt, sau ce-i ?

De la biserică la școală
E numai cîmp de țară goală,
Cenușe, scrum și zgură,
Și cîte-o urmă, ca de bătătură.

Mai scoate cîte-o rămășiță,
Fum prăbușit, de stuh și șiță.
Pribeagul suflet schioapătă-n femeie
Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie,

Și cumpăna, la puțul lui Zamfir,
Se-nnalță ca-ntr-un cimitir.

Cîte o grindă, prinsă-n căprior,
Se-ncrucișează neagră, dintr-un fost pridvor.
S-a îngrijit, în post, ocîrmuirea
Să semuie, de Paște, răstignirea.

Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi

Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii

PĂTRU AL CATRINCII

- ,,Aprod ! Să intre Pătru al Catrincii !”
Veniseră streinii
Să-l vadă pe tîlhar, și să-l audă,
Cîte un fin cumătru, nepot sau altă rudă.
Gătit cu giuvaere, brățări de lanțuri grele,
Îi dase stăpînisea, la glezne, și ghiulele,
Și strălucea în fiare, ca un mitropolit,
Ros în călcîi de scoabe cu nituri și strivit.
Cînd se mișca din lanțuri și se-ndrepta să vază,
O sută de cădelniți păreau că tămîiază.
Patru diaconi falnici, înnalți și lați în spete,
Drept sfeșnice de mînă, cu puști și baionete,
Păzeau arhiereul de temniță, de-aproape.
Să nu cumva să zboare și să scape.
Era, cum zic, un munte de om, și-ntre vecini,
Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini.
Intrînd judecătorii, cu cel chemat în față,
Se stinghereau să-i rabde privirile de gheață.
Și se făcuse-n sală
Tăcere și de suflet, ca-ntr-o clădire goală.
Cînd glasul lui răspunse-ngînînd cuvîntul ,,jur !”
Un frig și-o-nfiorare se-ntinse-mprejur,
Că vorba lui și vocea loveau ca un cuțit.

De care lucru-anume era-nvinovățit ?
Grefierul da citire isprăvii, cum a fost.
Era la han cu lume, era și zi de post,
Și fuse scos pe moarte, de subt genunghii lui,
Ciocoiul Nastasachi, moșier din Covurlui,
Care bătea plugarii cu furca și lopata.
Tîlharul i-o zdrobise, spărgîndu-i beregata.
Trîntindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n diuă dește,
Ca-n gura unui clește,
Și-a strîns. Înghițitoarea i-a troznit.
- ,,Te-aștept de ani de zile i-a spus. Bine-ai venit.
Avem o răfuială împreună”.
Sătenii, de pe lăviți, se scoală și s-adună.
Îl dă de-a rostogolul.
Voinic și el, ciocoiul își căuta pistolul.
De-ar fi simțit că satul se strînge pentru el,
Să isprăvească Pătru cu dînsul într-un fel,
N-ar fi venit hangiul să-i dea o datorie,
Trei cîștiguri de chirie,
Și nu-și mînjea carîta,
De ploaie, pentru-atîta.
Dar avusese semne. Îl cam mîncase nasul.
Ești frămîntat, se pare, cînd e să-ți vie ceasul,
Te-mpinge Necuratul să-și ieși din bobi și fire ;
Te duci și pe furtună cu moartea la-ntîlnire.
- ,,Mărturisești ?” întreabă procurorul.
- ,,Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul.”
Îl știe tot poporul.
- ,,Puseseși gînd să-l jefui...” - ,,Ferească Dumnezeu
Dreptatea nu-i hoție. Nu spurc numele meu.”
- ,,Atunci ?” - ,,Eu fac dreptate cinstită pe tăcute.
Stați să vă spui și alte dreptăți, de noi făcute.
Le știți și dumneavoastră, dar n-ați aflat făptașul.
De pildă, începuse să are arendașul
Izlazul pentru vite, din Lungeni.
Unde să pască oaia și vaca la săteni ?
Nu ați găsit atuncea ciocoiul spînzurat ?
Se leagă-n frîngîie, la marginea de sat.
Îl spînzurase Pătru al Catrincii.
Întîi, îl amorțisem cu tălpile opincii,
Și-l agățai, pe urmă, de cumpăna fîntînii,
Să-l vadă și cireada flămîndă și bătrînii.
O altă treabă bună a fost cînd, la arat,
Am isprăvit ciocoiul din Ulmi și îngropat.
Ați dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan ?
A necinstit opt fete curate, într-un an.
Și-au luat și el răsplata, și cin' l-a ajutat.
O fi, la dumneavoastră, și ăsta un păcat ?
Ciocoiul, strîmb din șale, era și cocoșat.
Trei platnici, vasăzică. Pe-al patrulea, legat
Cu-o roată de picioare, l-au dus și înnecat.
Mănîncă și-astăzi crapii, din el, pe fund, în iaz,
Și crapii îi mănîncă boierii : nu-i necaz.
Adăogați pieriții din cîteva județe,
Că n-au știut de bîtă și bici să se dezvețe.
S-au întîlnit cu mine
Și nu le-a fost a bine.”
- ,,De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi ?
Ai stat ascuns de oameni, prin rîpi și prin păduri.
Ești urmărit de poteri de patru ani întregi
Și-ai izbutit cu una să te și înțelegi,
Și te-au urmat soldații și-ai întocmit o bandă.
E-adevărat, ori nu e ?” - ,,Răspunde tu, Smarandă ;
Smaranda mi-e nevastă și cea mai bine știe.”
- ,,E-adevărat, au luat-o cu toții-n haiducie.
Se împlinește anul.
Bărbatul-meu le fese căpitanul.
Băieții, împreună,
Făcură treabă bună
Și nu ne-au dat o dată de minciună.”
- ,,Vezi, asta se numește pe nume tîlhărie.”
- ,,Să mă iertați, cucoane, se poate, pe hîrtie.”
- ,,Tot nu-nțelege Curtea, și cine nu v-ar plînge
Că v-ați ales din drumuri pe cel pătat cu sînge ?
Te lepezi că e jaful la mijloc. De nu-i, ce-i ?
Degeaba nu-ți pui pielea în joc. Tu furi să bei !
Nu-ți mai găseai, ca lumea cuminte,-alt soi de rost ?
Bag seama din răspunsuri că n-ai fi om prea prost...”
- ,,Ați isprăvit mustrarea, boierilor ? că vreau,
Cînd oploșiți dezmățul, să vă vorbesc pe șleau.
Ferindu-vă de dreptul s-aveți întîietate,
Vi-l iau din mîini țăranii, să facă ei dreptate.
Ați ocrotit toți viermii-ncuibați în rădăcină,
Dînd vina pe tulpină.
De-i spicul cu mălură și-s golurile dese,
Din putregai și boală, ce pui aceea iese.
Țăran îs, din țărînă, șara e-n lingoare
Și văd că-ntr-altă parte decît boliți vă doare.
În cap e nebunia, ce-o cauți la picioare ?
Am adunat trudiții pămîntului. Le-am spus
Să-și dezlipească ochii și să se uite-n sus.
Că viermii, mărunțeii mai mari, Măria-Ta.
Ei oamenii, de frică
Să-și lepede năravul de slugi... să nu se zică...
Să nu se bănuiască... molîi, să nu răspundă...
Din ce în ce-n mocirlă se afundă.
Sînt Pătru al Catrinii, vasăzică,
Și nu sînt nici slugarnic și nu mi-e nicio frică.
Noi singuri, cu nevata,
Ne-am învoit să punem sfîrșit la treaba asta.
Nevasta mi-e frumoasă, putea să mă gonească,
Da-i place inimoasei dreptatea haiducească.
Așa e, măi femeie ? Ia spune la boieri
Cîte dreptăți făcurăm azi ieri, alaltăieri,
Anul de azi, anul trecut și-n ceilalți ani.
Ce-am căutat, nevastă, dreptate noi, sau bani ?”
- ,,Îmi prea iubesc bărbatul, dar dacă l-am iubit
Nu-i numai că e chipeș, dar că-i bărbat cinstit.
Eu spui numai atîta ( vedeși-l numai cîtu-i ) :
El ia ciocoiul-n brațe, eu îl ajut și-l gîtui.”

Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii

Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi

STANE, CĂPITANE

E țara răsculată.
- ,,Unde vă duceți, oameni buni, în ceată ?
Că nu e zi de tîrg și iarmaroc.”
- ,,O luăm și noi așa, într-un noroc...
Că dacă încă n-am murit,
Unchiașule blagoslovit,
Să zguduim, încai, nițel boierii,
La începutul primăverii.”
- ,V-ați rînduit să știți ce-i de făcut ?
V-ați socotit ?”
- ,,Nu, nu ne-am priceput.
Pleznește fierea-n noi și-atîta tot.
Să mergem s-o vărsăm.”
- ,,Socot
Că treaba nu se face decît cu rînduială.
O să aveți, de sînge, destulă cheltuială.
Umblați atîtea poști
Ca niște proști ?
Nu v-ați ales și voi un căpitan ?”
- ,,Ba da, pe Stan”.
- ,,Ascultă, Stane, căpitane,
Ce-ați chibzuit să faceți la Străoane,
Că ați plecat pe jos și pe cărări,
Numai cu umeri și spinări,
Și cîte o ruptură de dăsagă.
Ori e răscoală, ori e șagă.
Și dacă-i vorba, ce se-alege
Cînd ați scuipat pe lege
Și nu v-ați chibzuit ?”
- ,,Vezi, nici nu ne-am gîndit.”

Și oamenii s-au dus și dus mereu,
Cum zic, cu Dumnezeu.
Întru tîrziu, departe, se văzură,
Arzînd o zare, ca de zgură,
Și plopii-n cer, făclii.
Erau prin zare herghelii,
Cirezi, și se-auzeau, din rug,
Neghez de cai și vitele că mug.
Au spart piane lungi și canapele
Și s-au spurcat în ele.
Au doborît dulapuri și-au pus foc
În toate, aruncate launloc,
Covoare, haine, rufe și saltele,
Foteluri și perdele,
De-a zorul.
Tablourile-au fost sparte cu piciorul.
Cămările aprinse fură.
Niciun flămînd n-a luat o-mbucătură,
Și-n ele erau multe merinde pentru gură
Și bune, și tot soiul de scumpă băutură.
Că toate bunătățile-adunate
Erau îngrămădite din sînge și păcate.

Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată.
Unchiașul iarăș se arată.
Un om ținea în mînă o vioară,
Altul un ghem de sfoară,
Și altul, dintr-un scaun, spate,
Unul o greblă ruptă li lopată.

-Credeam c-aduceți care încărcate
Vite și cai, și pîine, frate.
Am ascultat cirezi și turme, herghelii,
Arzînd de vii.
O noapte-ntreagă au gemut.
Atît v-ați priceput ?
După atîta suferință și zăbavă,
Asta vă fuse marea-vă ispravă ?
Atunci de ce ați mai pornit ?”
- ,,Vezi, - zise Stan, - nu ne-am gîndit.”

Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi

Poezia Evoluție de Tudor Arghezi

EVOLUȚIE

Cucoana ceea-n zdrențe și uscată
Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă,
Soție,-amantă, astăzi hodoroagă,
Ce mare rol jucase altădată !

Făcea miniștri, șefi și domni, ca-n șagă,
La club, la vals, în cler și în armată,
Temută, căutată, ascultată.
A dus de nas, în cîrd, o lume-ntreagă.

Concesii, monopoluri, furnituri,
Treceau prin patul ei de hetairă,
Ieșite din lighean și spălături.

Acestea le știai și le tăceai.
Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră
Că țara sta-ntre zmîrc și putregai ?

Poezia Evoluție de Tudor Arghezi

Poezia Arenda de Tudor Arghezi

ARENDA

Boieru-și dă moșia, în arendă,
Cui dă mai mult, și sare, pe agendă,
Tot soiul, scris, de mușterii,
Și gospodari, mai buni de pușcării.
De unde are el moșia nu se știe,
Că toți boierii au moșie,
Din furnituri, comenzi și misitie,
Din orzul cailor de la armată,
Advocatură, soldă sau camătă furată.
Odată și odată, și-n zestre, la-nceput,
Și-n moșteniri, sămînța-i un jaf necunoscut.
Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,
N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci.
Au grijă să cîștige, tăcînd, ce li se cade,
Călătorii prin lume, înscăunări și grade.

Boierul dă pămîntul cu sate, cu țărani,
Vînduți iobagi și robi, pe bani.
De pildă, două sute de săteni,
Ca niște tîrnuri, hîrburi sau bușteni.
Orbii, ologii, ciungii, muții, șchiopii
Stau la pomeni și la coliva popii,
Cercînd să dea o mînă de-ajutor
Cîte un slut de ochi sau de picior.
Într-un cătun mai zace, fost soldat,
Un chip de om trei sferturi mai scurtat,
Dintr-un război mai vechi cu turcii,
Și-i ciugulește ciocul curcii
Medalia tîrîtă pe sub pat,
Cu care Vodă pieptul i-a scuipat.

Îi trebuie boierului dichis
La București, la Viana și paris,
Lingăi, lichele, șteoalfe, să petreacă.
Se-ntoarce, ia bănet și pleacă.
Hoțit la dijmă, la-mprumut și muncă,
Degeaba ochii robul și-i aruncă
Ba la prefect, ba sus în cer.
Urechile sînt surde, sînt de fier.
Un arendaș e-aproape legiuit
Să-și scoată o arendă înzecit.
Vezi, dacă ceri tot mila tuturor ?
Dumitre, pune mîna pe topor !

Poezia Arenda de Tudor Arghezi

Poezia Boierii de Tudor Arghezi

BOIERII

În țară, două soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stăpînitorii vieți mele,
Și unii, și-alții de pripas,
Și nu le poți mai da de nas.

Unii purced de la Fanar,
Și alții de la coada vacii,
Dar întăriți cu-acelaș har,
Să sugă țara și săracii,
Și toți de-o teapă și un soi,
Și unii și-alții sînt ciocoi.

Dintre clănțăi și-nvățători
Se pregătește-a treia treaptă,
Omizi, gîndaci și lipitori,
Și-alt supt, mai crîncen, va să-nceapă,
Căci corciturile dădură
Pe cea de-a treia corcitură.

Și fiecare cîrd se cheamă
Cumva, cu numele bălțat,
Și se prefac, ca-n panoramă,
Că se înfruntă și se bat,
Dar ca și corbii, pe un leș,
Sînt întrutotul înțeleși.

Cînd crede împlinit sorocul,
Sufleurul face semn să vie
Alți măscărici să ție locul
Și țara luată cu chirie -
Și unii vin, și alții pleacă
Lăsînd-o mai în jale, mai săracă.

Poezia Boierii de Tudor Arghezi

Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi

FLĂMÎNZENII

E zarvă, zbucium, grijă în guvern,
Că zilele răscoalei nu se-aștern
Că foileăntocmite pe muchi, de călindar,
La fel de o potrivă, pe colțuri și-n chenar.
Una-i mai scurtă, alta e mai lungă,
Și mărginile nu pot, în teanc, să se ajungă.
Una-i curată, albă, lină, goală,
Parcă n-ar fi armata și răscoală,
Și nu se poate ține o bună socoteală.
Ar vrea, cînd le-mpreună, guvernul, și le strînge,
Să fie zilnic roșii, cu sărbători de sînge.
Guvernului îi place un tot și simetria,
Dar nu-și mai face bine poporul datoria,
Că nu-și pîrăște frații și nu dă la lumină
Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină.
De pildă, trenul, care, cu sute de țărani
În lanțuri, se oprise în stația Pașcani.
Vagoanele de vite îi aduceau la Iași,
Să ia osînda ocnei, de hoți și de vrăjmași.
Frînarii, și hamalii, și muncirorii-n gară,
Trufași, să-nfățișeze ceva, și ei, în țară,
Cu de la sine voie, aiurea și obraznici,
Au zlobozit țăranii și-au dezarmat pe paznici...
Răscoala izbucnise deodată în Moldova,
La Giurgiu, la Caracal și Craiova,
Pornind din suferința celor smeriți și blînzi.
Tu ține minte satul flămînd, numit Flămînzi.

Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi

Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi

TRECÎND CIOCOIUL

Trecînd ciocoiul, ieri, prin arătură,
Numai l-aud că zbiară și mă-njură.
Ce ți-am greșit, boierule, zic eu,
De mă tot faci tîlhar și derbedeu ?
Am pungășit la ușa dumitale,
La seceră, la sapă, la parale ?
Dacă e vorba să ne dăm pe față,
Hoția de la curte și ciocoi se-nvață.

S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,
Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit.
Ar vrea, că-i de ! cocon,
Să-i ies în drum de-a bușea, cu vorbe de plocon.
Îl ustură ficații și-l arde la rărunchi,
Că, dacă trece el, nu îngenunchi.
N-ajunge că ne suge, mai face și pe sfîntul,
Călca-l-ar vaca neagră și l-ar mînca pămîntul.

Las' că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată,
C-a pus la primărie jandarmii să mă bată,
Ce mai boier și ăsta, de marfă și cîntar !
Tat'su fusese-n piață plăcintar.

Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

UN COLȚ DE ȚARĂ

Un colț de țară urcă lin Carpații.
E al ciocoiului, și prost și îngîmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpost.

Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărîți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.

E zgomot și neliniște de foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înnapoi.

Jandarmii, popa și învățătorii
Tînjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpînirii un raport.

Dar pînă una, alta,-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ?

Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urnește.
Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu stricat pe franțuzește.

De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,
Nu știe ce e gîscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.

Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă,
Înhăimărate ca la parastase,
În straie negre și cu coada lungă ?

Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sîrmă, cîlți și cîrpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gît și scîlciate,
Că li-i și lor lehamite și scîrbă.

Cățelul se repede la desculți,
Fărîmă de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

CAUZA CAUZELOR

Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă
Diintre boierii oameni mai detreabă
Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit
Că satele s-au răzvrătit,
Așa deodată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună,

Vreun un stăpîn să se închine ?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.

Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți.
Păi, asta lor le place și n-are niciun rost
Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe.
Cine-ar mai face spicul și bobul să să-nnalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul ?
Priceperi la ogoare le are numai satul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe cînd ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie.
De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi
Ei sînt scutiți de sarcini și n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-și dau bine seama cît sînt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții,
Stăm numai cît se cere cu leoata și mulții.
Întortochiaâi la minte, la fire și simțire,
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tînărul, și-unchiașul și bătrîna
Răspund întotdeauna : ,,Trăiți” și ,,Sărut mîna”.

Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-o coală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitoace, noi nu sîntem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală ;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală ;
Eram numiți o șleahtă, tîlhari și negustori,
Ieșiți de sub tijghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vîndută cu prăjina ? De rîsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țărînă,
Vin cu căciula-n mînă
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut.
Și medicul, mîrșavul, pe toate le=a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul
Și îl trudesc tot anul.
Îl țin ca pe o vită,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nnămolit
Și îngropat în sate de nordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, cînd nici nu știi,
Un deget și-l trece, prin bale, prin gingii.

Copiii zac de gușter și coptură,
Țîșnită din ureche și ochi, ca o untură ;
De oftică, de friguri, de scrofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu abube, fălcariță și umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri.

Pruncii la sîn le zmulg să morfolească
Țîțele maicii, ca de cîlț și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci.
Noi sîntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele,
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie,
Să le păzească zilnic și sufletul, și gîndul,
Ca pușca, pînă-i vine și starostelui rîndul.
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mîzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis ,,la urmă” spre strînsă cercetare:

Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpînii că mîna doar streină
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoală
Ascunsă-n vre o claie de fîn sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgîndiră, să fie cercetate
Scrisorile stundeâilor din străinătate.
Poliția streină slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fură trecute-n București
Potăile lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Că vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire.

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

Poezia E Advocat de Tudor Arghezi

E ADVOCAT

E advocat vestit, dar cam peltic.
Avea ceva subt limbă,-ncă de mic.
De cînd umbla cu gîștele prin sat,
Nebănuit că iese un mare advocat.
Dar gura slută poate fi o vină,
Dacă citezi din greacă și latină,
Și dacă te vădești în stare
Să aperi cu doi clasici un hoț de buzunare ?
O mare aperi pledoarie dezleagă și păcatul,
Că hoțul își împarte venitul cu-advocatul.

Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în țară,
Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară,
Și n-avea nici pingelele întregi
Neîntrecutul tînăr om de legi.
Dar și-a-nțeles chemarea bine
Și a făcut și el ce se cuvine,
Cînd n-a avut nici pat, nici blid,
Ca să ajungă-ntîi ,,băiat de Stat”,
Și mai tîrziu de-așijdea ,,bărbat”.
A stat ce-a stat la colț, și-apoi lungit,
Și ceasul care sună la vreme i-a sosit,
Și n-a sunat dogit.

Cel mai isteț flăcău, din opt copii,
În cîțiva ani făcuse trei moșii,
Sătean de mămăligă și de ciorbă lungă,
Știuse să se facă ciocoi și să ajungă.
Și-a mai ales și-o specialitate :
Moșia cîștigată-n proces pe jumătate.
Ca să cîștige-n fals moștenitorii,
Erau mobilizați toți autorii,
Franțuzi, germani, romani și toate
Textele lungi de prin antichitate.
El aducea, de-acum și din anțărți,
La Curte, o căruță de secretari și cărți.
Era o bucurie și-o mare sărbătoare
Cînd maestrul, opt ceasuri în picioare,
Aplaudat de domni și de cucoane,
Mai dobîndea o mie de pogoane,
Un nou conac, o moară, un rîu și un suhat,
C-un testament din patru sau unul fabricat.

Dintr-un proces ieșise-n capitală
Și-o casă boierească și mare cît o școală.
Biurouri, cu intrări și cu ieșiri,
Ca tihna, de tăcute, a unei mînăstiri.
Uși leneșe pe ghinduri, cu căptușeli de piele,
Umplute cu saltele,
Și secretari cu-o treabă fiecare,
Dactilografe, secretare,
Dulapuri de arhivă, cu dosare.

Hoțiile sublime, afaceri așa-zise,
Sînt studiate-n tihnă, cu ușile închise,
Concesii și contracte, cu drept de monopol.
O simplă neghiobie le poate da de gol.
Mascate de-o nevoie de Stat, de vreo uzină,
Se-ntîmplă tîlhăria să iasă la lumină.
Un deputat mai gureș sau cu principii sfinte,
Uitat să-și ia răsplata tăcerii dinainte,
Amenință să scoată-n vileag, la timp, neuns,
Urzeala și tertipul cu meșteșug ascuns.
O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,
Ar mai mînji și fețe părute fără pată.

Un zvon, cîndva, făcuse pe omul de onoare,
Încrezător în șefii mai mari, să se omoare.
Cînd zvonul ar ajunge știut întemeiat,
Puroiul s-ar întinde și-n sus, pînă-n Palat.
Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul știe
Să piardă o cărare ce duce-n pușcărie.
Rețeta îi aduce în lada din altar
Alt aur, milioane, pachete numerar.

Maestrul e și-un mare gospodar.
El cheile cămării le poartă-n buzunar,
La tribunal, la Curtea de Apel,
Casație, condilii și-n minister, cu el.
Se teme, jupîneasa, că-n lipsă, sa-r putea
Să-i fure-o linguriță de zahăr și cafea.
De trebuie să-i facă vre unuia vreo plată,
Astupă cu spinarea, în ușa-ncet căscată,
A cassei lui de fier,
Lăuntricul mister,
Grămezile de suluri și hîrtii
Albastre, cîte-o mie, în vraf, cîteva mii,
Că s-ar putea vreadată să-i ceri să te-mprumute
La mare trebuință, cu lei vreo două sute.
El se păzește bine de-asemenea-ntîmplare,
Plîngîndu-se întruna că e sărac și n-are,
Clădit pe temelia unui tarif robust.

Ca să-și admire capul, și-a ridicat un bust
La poarta din grădină, cu toate că îl doare
Că nu-i în uniformă de general călare.
S-ar potrivit cu calul sau iapa minunat,
Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat.
Mai e și om de artă, poet, bibliofil,
Și simțitor la toate, încă de mic copil.
Cînd alți copii scursoarea pe buze-o ling și-o-ngi
El și-o ștergea cu palma, ștergîndu-și-o pe zid.
Biblioteci legate îl căptușesc păreții,
Împodobiți de rame ; portretul tinereții,
Icoane și tablouri, covoare țărănești,
Și porțelanuri rare, chineze ; tăvi și cești.
În mijlocul odăii, un crucifix splendid
I-arată legătura cu omul răstignit.

De ziua lui, poftește la masă pe confrați,
Și ei primesc să meargă, deși se știu furați ;
Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare
Și poate-avea nevoie de-o proptă oarecare.
După ospețe, jocul de cărți îndătinat
Plătește cu dobîndă ce bei și ce-ai mîncat.
Maestrul, orice-ai face, cîștigă el la joc,
Că are pe subt masă și-n mînecă noroc.
Tu-ți pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută
Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută.
Beția pătimașă te prinde și te fură
Și ea, ca și maestrul, la cărți și băutură
Încît cu punga luată mai faci și datorii,
Și-un mezelic la țuică te ține zece mii.
Și jaful măsluirii pe față este-n stare
Să fie datorie, numită de onoare.
Se poate ca la termen să n-ai destul bănet.
Atunci îi lași inelul și ceasul amanet.

Bătrînii lui, părinții, încep să se-ncovoaie.
Cojocul le miroase a brînză și a oaie.
Ei vin de zece poștii, în car, la București,
A-și mai vedea vlăstarul, și-aduc de-acasă mvești,
Că leagă bine grîul, săcara și ovăzul,
Că tremură moșia de spic, cît ține văzul,
Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete,
Și cînd vorbesc cu ,,Dînsul” nu îi mai zic ,,băiete”;
Ci ,,Domnule Ministru” nu îi mai zic ,,băiete”;
Și el primind sfiiala parc-ar primi parale,
Părîndu-i rău că plata acesta-ntîrziată
Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată.
Obîrșia-l jignește, că din opincă vine,
De taică-su-i cam silă, maică-sa rușine,
Doi bădărani de țară, croiți ca din topor,
Lăsînd duhori de cocini, de grajd și de dohor.
Ar da cîte odată bătrîna să-l sărute,
Dar buzele-i sînt parcă-nghețate și cusute,

De cînd le-a spus feciorul lor drag, să nu se știe
Cumva,-n bucătărie,
Cum că ar fi părinții conașului temut.
I-a spovedit de asta demult, de la-nceput ;
Să spuie cuconiții și slugilor că fac,
Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac.

De-o vreme, advocatul golan, de pînă ieri,
Dorește să se retragă din neamuri de boieri.
A pus să se găsească un zapiș, vreo hîrtie,
Să-i dovedească spița de veche boierie,
Cu slove-ncîrligatem chirilice, și, poate,
Cu stemă, șoim sau cioară cu ghiare, jumătate,
Alăturea de-o spadă și-un ciof vîrît în scurt,
Să-i facă și pe plicuri trecutul cunoscut.

Așa se face, măre, că bietul de șăran
Rămîne singuratec, uitat din an în an.
Odrasla lui stricată îl ține, ca pe vite,
Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite.

Poezia E Advocat de Tudor Arghezi

Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi

DOINĂ DIN FRUNZĂ

La Mitropolie-n față
Parcă-i slujbă, parcă-i piață.
Droaia de cu dimineață,
Ca la urs, ca la paiață,
Ca la tîrg și iarmaroc,
S-a-mbulzit, și nu e loc
Să arunci de sus un ac.
Tîrgoveții totuși tac,
Și-ntr-atîta omenet
Scapă șoaptele încet,
Numai șoapte,
Parc-ar fi un miez de noapte,
Pe muțește, ca de frică.
Spaima mută că se strică.
E o mare
Adunare.
Deputați și senatori
S-au trezit la cîntători.
Carnea tremură pe ei,
Ca frecată cu ardei.
Ochii nu și-i mai închid.
De opt nopți n-au mai dormit.
N-ațipesc nițel măcar,
Că se-nneacă și tresar
Cîte un fior de gheață
Le furnică pielea creață,
Întrebîndu-se-alandala
Cum s-o fi ivit răscoala
Și de ce și pe ce,
Dar mai bine-i a tăce
Și-ai îngenunghie pe brînci,
Că păcatele-s adînci.

Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi

Poezia Doină de Tudor Arghezi

DOINĂ

Îi ies țării, pe gherghef,
Fire-n jur, ca de sidef,
Să ne sugă, ca pe muște,
Cînd se țin să nu ne-mpuște.
Toți păianjenii domnești
Stau la pîndă-n București
Și apucă, pe furiș,
Oamenii-n păienjeniș.
Făcuți ghem, pe dedesubt,
Și-i păstrează pentru supt ;
Iar păianjenul cel mare
Stă în mijloc, ca-ntr-un soare
De mătase.
Coase firul și-l descoase
Și-l așează, să se joace,
Mai încolo, mai încoace ;
Îl înnoadă, îl deznoadă,
Împletit tot pe-altă pradă,

Ca să prindă, ca năvodul,
Înlăuntru tot norodul.
Poate nici nu te-ai gîndit
Că un băț doar, de chibrit,
Ar da foc într-o clipită
La mătasea împletită.

Poezia Doină de Tudor Arghezi

Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi

DOINĂ PE NAI

Fumu-i fros și-abia te văd.
La conace e prăpăd.
Ce blestem și Nenoroc !
Magaziile-au luat foc.
Grîul arde și porumbul,
Într-o ceață grea ca plumbul,
Și văpăile aleargă
Uriașe, să o spargă,
Tocmai cînd se-arată-n țară
Aurul de pe secară,
De pe orzuri și livezi.
Vezi și nu-ți vine să crezi
Că se duce orișicum
Toată munca noastr-n scrum.
Dar și fără foc și pară,
Ea pleca din vetre-afară.
Dusă-n zări pe marea-albastră
Și nu mai era a noastră.
Îi era drumul deschis
Boierimii la Paris,
Unde începe odată
Viața ei adevărată.

Stropii noștri de sudoare
Se făceau mărgăritare
În șiraguri săltărețe
Pentru circ și călărețe.
În cerceii de rubine
Era sînge de la mine.
Lacrima din ochii tăi.
Carnea ta cu vînătîi.
Candela de agonie
Și tăcerea din sicrie.

Domnișorii se adună
Să se sfătuie-mpreună,
În cinzeci de ani de sfat
S-au scuipat și înjurat,
La coșciugul mortului,
Ca la ușa cortului,
Mari ciocoi și mici ciocoi,
Ciocli vechi și ciocli noi,
Corbi în stoluri, cîteșcîte,
Ca pe hoituri, tăbărîte,
Dumicînd același leș
La mîncare înțeleși.
Numai că o-nvățătură
Le începe de la gură,
Pe cînd alta, cu alt cîntec,
Îi îmbucă de la pîntec.
Și dihonia lor ține
De o viață și mai bine,
Și cu toții, în sfîrșit,
Se îndoapă liniștit.

Gîlcevîndu-se frumos,
Ciocul le-a ajuns la os.
Acum, vezi, Măria-Ta,
Dacă domnii-or mai scăpa,
Două reguli nu încap,
Toți vom tăbări pe cap.
Tărtăcuța asta-ncurcă
Și dă domnilor de furcă.
Ce-i un cap ? Nimica toată.
Brațe trebuiesc și gloată.
Omul este de folos
Numai de la gît în jos ;
La arat, la secerat
E mai bun de cap scuturat.
Între umeri de năpîrci,
E de-ajuns un bumb de zgîrci.

Te trezești și te mai miri
Cu panduri și Vladimiri
Și cu lumea de strînsură,
Care-ți bagă pumnu-n gură
Și te scot și din moșie,
Să le faci cărăușie.
Vodă, Doamne, ia aminte :
Asta vine de la minte,
Arz-o focul de prostie.
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe propietar,
Astea vin de la tipar.

A fost bun cîndva tiparul
Cînd scotea Aghiazmatarul
Și molitvele, la schit,
Dar pe urmă s-a lățit.
Dar pe urmă s-a lățit.
De la slovă, de la buchi,
S-a întins ouînd păduchi.
Blesteme Mitropolia
Gîndul, scrisul și hîrtia.
Litera de fier, cerneala,
Teascul, cartea și momeala
Strecurată prin cuvinte,
Drept simțiri și-nvățăminte.
Nu e de răbdat zăbavă,
Cugetarea e otravă.

Deocamdată, prinși de spaimă,
Cuscrii nu se mai defaimă,
Și cumnații au uitat
Cît de mult s-au înjurat
La Cămară și Senat.
Albii, cum își zic, și roșii,
Nu mai fac azi pe cocoșii.
Spilcuiții de coconi,
Din fuduli ajung claponi.
Cucurigu ! sus, pe claie ;
Jos, în ploaie, cucuvaie.
Ieri deștepți, și astăzi proști,
Cînd îi vezi nu-i mai cunoști,
Milogindu-se-ntre ei
Pentru cîte un crîmpei.
Țăndărei, zdrențe de idei.

Cum veni năpasta
Asta
Și ce este de făcut
Să rămîie ca-n trecut ?
Mintea,-atîta de bogată
Și-ndrăzneață altădată
La arenzi și la venit,
Înntr-un ceas a sărăcit.
Într-un ceas vijelios,
Timpul s-a întors pe dos
Și se stinse de odată,
Ca o lampă răsturnată.
Toate fețele, mărețe,
Tinerețe, bătrînețe,
S-au schimbat într-o secundă.
Unde să se mai ascundă ?
Și chirciții și înnalții
Seamănă unii cu alți,
Ca pisicile fătate,
Numai că-ntr-altfel pătate.
Din zorzoane și din mască
S-au ales doar cîlți și iască.
Ce viteaz era pe cal
Falnicul domn general,
Cînd, trecînd frumos pe stradă,
În ținută de paradă,
S-arăta la Zece-Mai !
S-a ales un putregai
Ca și el, legiuuitorii
Sînt în zilele vîltorii,
Strînși în rînd
Și tremurînd.
Fără vajnicul lor ifos,
Pare că-s bolnavi de tifos.
Parcă fața le-a rămas
Retezată de la nas.
Cum începe balamucul
Le și zboară-n vînt surtucul
Și rămîn în pielea goală.
Nu e șagă, e răscoală,
Dar mîndriile trufașe-s
În izmene și cămașe.
Insul cel adevărat
E un strîmb, un cocoșat.
Desfășat de blăni și șube,
Dedesubt e numai bube.
Cîte decorații are
De la gît la cingătoare,
De la ceafă pe spinare,
Zace copt, subt fiecare
Licărire, un puroi
Și nu poate de-nnapoi.
Din buboaiele stătute,
Scos din el, ciocoiul pute.

Zapaciti.ro

Pagini

Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi

Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi

Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi

Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi

Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii

Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii

Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi

Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi

Poezia Evoluție de Tudor Arghezi

Poezia Evoluție de Tudor Arghezi

Poezia Arenda de Tudor Arghezi

Poezia Arenda de Tudor Arghezi

Poezia Boierii de Tudor Arghezi

Poezia Boierii de Tudor Arghezi

Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi

Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi

Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi

Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

Poezia E Advocat de Tudor Arghezi

Poezia E Advocat de Tudor Arghezi

Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi

Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi

Poezia Doină de Tudor Arghezi

Poezia Doină de Tudor Arghezi

Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi

Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi

Postare