Poezia Duduia de Tudor Arghezi

DUDUIA




E-o domnișoară-nnaltă, subțire și trecută,
Și nu e nici femeie detot și nici bărbat.
Cu noapte-n cap se duce la plug și semănat,
La seceră, la coasă, călare și ciufută.



Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă,
Și ofițerii sprinteni, și grangurii petiți,
Cerînd-o de nevastă, plecau dezamăgiți
Că nu-i niciunul vrednic de mîna ei osoasă.



Era rostirea vie, în carne, simț și minte,
A unei noi ființe, de-al treilea tipar.
În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Și-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte.



Femeie nefemeie, la bine și la rău,
Turtită ca o tavă și-un sul de rogojină.
Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină,
Făptură nemplinită și fată fătălău.



Citind, închisă-n casă, cărți groase, pe alese,
Văzu deșteptăciunea, ajunsă de prisos,
Că nu dă mîngîiere și nu-i e de folos,
Și-a-mbătrînit pe slove și pagini nențelese.




De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună.
Și-a împletit gîrbaciul și l-a-nnodat cu plumb
Și alungînd țăranii prin grîu și prin porumb
Harapnicul se-abate pe spete și răsună.



Spinările zdrelite și deștele zdrobite
De cnutul domnișoarei cu cizme și nădragi,
Că a sluțit călare o sută de iobagi
Și sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite.



Duduie, carabina îți spînzură de șea
Și te-nsoțește-n raita din zori cățeaua cîrnă.
Ea mușcă, asmuțită, apucă și se-atîrnă.
Duduie, răfuiala a și-nceput. Păzea !