Fabula Stejarul Și Trestia de La Fontaine

STEJARUL ȘI TRESTIA

Privind de sus, din slava lui înaltă,
Stejarul zise Trestiei din baltă :
-,,Te-a vitregit natura, draga mea :
un pițigoi ți-i o povară grea
și până și o blândă adiere
ce-abia-ncrețește pânza apei reci,
te face-ndată capul ți-l pleci ;
când - Caucaz cu fruntea-n alte sfere -
eu soarele-l opresc doar cu cununa
și, ne-nfricat, înfrunt - viteaz - furtuna.
Ciocloanele ce te-ngrozesc pe tine,
sunt doar niște zefire pentru mine.
De-ai fi măcar, sărmano, mai aproape,
te-aș ocroti, ți-aș da un adăpost.
Dar ce să-ți fac, când tu te naști pe ape ?..."
-,,Ești milostiv și tare bun,
dar mila ta e fără rost !
Aș vrea și eu, acum, să-ți sun
că, dintre noi, pe vânt, pe ploi,
mai șubred e cel mai vânjos la trup :
Eu doar mă-ndoi,
dar nu mă rup !
Ai rezistat, semeț, sfidând zenitul,
dar s-așteptăm, semețule, sfârșitul !..."
Și Trestia nici nu sfârși cuvântul
că se porni să bată groaznic vântul.
Înfruntă, dârz, Stejarul , vânt și ploaie,
iar Trestia, mlădie, se îndoaie.
Dar s-azvârlise, poate, zarul sorților
căci vântul cel năpraznic, furibund,
îl prăbuși pe cel cu talpa-n lumea morților
și creștetul în cerul mult prea ascund.