Poezia Răzătoare de Tudor Arghezi

RĂZĂTOARE



S-a tot întins luncă-n sat
Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă, la arat.
Mașia îi ajunge pînă la noi în casă.
Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,
Și se făcu moșia de două ori mai mare,
Din suta de pogoane o sută de hectare.
Nu ne mai țin de-o ogradă nici cloștile cu pui,
Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui,
A hoțului bătrîn.
Ia oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn.
Pentru cîrlani și vite plătim atîta gloabă,
C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă.
Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș,
Ajunserăm și-n casa stăbună chiriași.
Ne-am plîns la stăpînire,-n deșert, că cel mai tare
E cel umflat mai bine de pungi în buzunare.


Nu căuta dreptatea domnească, frățioare.
Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.