Poezia Floarea-Soarelui de Grigore Vieru

FLOAREA-SOARELUI




Într-o tânără grădină
Dintr-un sat frumos, bogat,
Am văzut o răsărită
Căreia ochii i-au legat.



Înțeleg că nu degeaba,
Ci de păsări care zbor.
Totuși e neomenește
Să legi ochii unei flori.



Nu mai știe-n care parte
E acum Soarele.
Amărâtă se gândește:
,,Poate că nici nu mai e!”



Doamne, cum sluțit-am floare,
O am cunoscut abia.
Ieri, crăiasă fără seamăn,
Azi te poate speria.




Un copil de ea aseară
Chiar s-a speriat puțin.
Latră-n fața ei cățelul
Ca la dușman și străin.




E și pâine, și la pâine,
Și căsuță, și cărbuni.
Dar ceva în viața asta
Nu-i la cale, oameni buni.




Nu-i la cale, cum să fie,
Dacă, omule, în loc
Să-i spui florii: ,,Bună ziua”,
Îi pui cârpe pe ochi.




Elei, soro, cum îni vine
Cârpa de pe ochi să-ți scot,
Să fugim și să ne-ascundem
Și de bine, și de tot;




Să luăm cu noi și cucul
Care-a mai rămas pe lunci,
Să vedem ce-a zice omul,
Să vedem ce-a zice-atunci?!