Poezia Mit de Ion Pillat

MIT


Insulă, pierdută colo-n lări
De micșunele, aur și amurg,
Însulă, vrăjită din visări,
Deasupra-ți vînturile curg
În melodii murmurătoare de pîrîu,
Insulă, în loc de grîu
Măsliniu-și tremură sub munți argintul
Aerian și oleandrul floarea, unde
Mireasma pipătată terebintul
Și albe aripi pescăruși pe unde
Și alde aripi pescăruși pe unde
În lunecări fugare ți le lasă.
Insulă, te-ascunzi ca într-o leasă
De vițe atîrnate și glicine
Cu flori plăpînde peste țărmul frînt.
Din piscuri vezi oglinzile senine,
Auzi al mării veșnic cînt.
Insulă, aicea nici un pas
De om sau fiară urma nu și-a tras.
Pe plaja scînteind prundiș de stele,
Doar trupul Venerii crescu din mării -
Și desfăcînd desișurile grele
Diana doar, în albe desfătări
De raze, a pătruns pe mușchiul unde
Endimion în codru ei se-ascunde.
Primăvăratic, pretutindeni suie
Din foi și valuri tăinuită pace.




Tot ce privești e vis și totuși nu e :
Un zvon de-albine zumzăie și tace.
Din nai plîngînd cu picături de lună,
Suspină-n umbră faunul și sună
Departe surd, din funduri de ponoare,
Cu inima pămîntului,
Copite de centauri călătoare...
Rămîi pe veci ! Pe pana vîntului
Nu piere ! Tu, clădită în terase ca
Altarului anului rotund, nu îmi seca
Înaltul corn de-mbleșugare ; ia-l,
Răstoarnă-l tot în noaptea care cade,
S-ajungă darul tău din val în val
La omul cala trist ce șade
Pe țărm pustiu de zei, cu fața
Și jalea mea...