Poezia Păstorul Și Faunul de Ion Pillat

PĂSTORUL ȘI FAUNUL



Păstorul tînăr sta pe piatra albă
Pe care dăltuit se mai vedea
Un chip de faun tînăr ; capre albe
Pășteau printe coloane iarba rea.



Pe nai, stîngaci se tot trdea să spună
Și dorul lui, și marea dimprejur,
Dar trestiile sub buze nu mai sună,
Zadarnic cearcă vechile măsuri.



Tăcut acuma stă atît de singur !
Lin soarele alungă umbre lungi
Pe templu risipit prin stînci și crînguri,
Pe vremi la la cari cu mintea nu ajungi,



Amurg sau somn îi picură prin gene ?
Pe-aproape o făptură s-a mișcat.
Un faun calcă tînăr pe poiene,
La fel cu cel în marmură săpat.



Alături de băiat mi se așează ;
De faun teamă n-a simțit -
Privea uimit doar cum o rază
S-a prins în cornul ascuțit.



Erau de-o seamă - își aflară graiul...
S-au înțeles deodată amîndoi !
Și faunul i-a luat în mînă naiul,
Și cum la gură i l-a dus : un roi



De-albine zumzăire surd, și marea
Vuind pe-un țărm pustiu se auzi.
În freamăt de păduri pierea chemarea
Și renvia în viers de ciocîrlii...



Cît timp au stat să cîntă, cin' să știe ?
Sub luna plină parcă i-a văzut -
Cînd s-a trezit flăcăul - fața vie,
Dar în penumbra lunii s-a pierdut...



Din nai spunea păstorul pe o piatră
Pe care dăltuit se mai vedea
Un chip de faun cu cap de capră -
Amurgul vînăt peste ei cădea.