Poezia Prier de Ion Pillat

PRIER


Bubuitor, furtuna lung pe zăvoi răsună,
Ca o caleașcă-n goană pe o podișcă, tună.


Cad firele de ploaie și soarele cu acul
Luminii mi le coase ca să cîrpească sacul


Acestor nori zănatici cari tot mai rare
Rubiele transparente, pomană pe cărare.


Miroase gardul viei a iarbă și a ploaie.
A tres din nou furtuna cu pușca prin zăvoaie,


Dar n-a putut să-mpuște, vezi, pasărea ce are
Polei pe vîrf de aripi și-albastru pe spinare,


Ea zboară, sparge norii, așterne pe hotar
Seninul primăverii cu sufletul tău clar.


Departe-s norii negri, îți fluieri cîinii șui,
Spre fetele ce sapă cîntînd în vie, sui.


Zîmbești la toți copacii - ei astăzi îți sînt frați -
Și uiți de Capitală, de genii, de confrați.


La Capșa, în bocalul lor de literatură,
Stau - gogoșari - maeștrii acriți de-atîta ură


Și castraveți - discipoli verzui ca murătura :
Doct, picură oțetul în șvarțuri. Cască gura,


Prin abureala sticlei, din stradă, liceene...
- ,,Păzea !” printre picioare, zbucnind din buruiene,


 Vătuitul o tulește de vale... și-a fost dus.
Toți cîinii după dînsul - iar tu privești de sus,


Rîzînd cu hohot, fuga ce-n rîpă se prăvale...
Zău, nu regreți că astfel n-ajungi în manuale.