Poezia O, Adevăr Sublime... de Mihai Eminescu

     O, ADEVĂR SUBLIME...


O, adevăr sublime - o, tinichea și paie !
O, poezie mîndră - o, buiguit nerod !
Istorie spirată - minciună și bătaie,
Amor ceresc și dulce - a mucoșilor plod.


O, om, oglind-a  lumei cu capul șui și sec,
Cu creirul ca ceața, cu coaste de berbec,
Stăpîn pe-a ta gîndire - cum ești p-instinct stăpîn -
Se vede cînd femeia golește al ei sîn.


Cînd poala ș-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpîne,
Tu nu surîzi cu rîsul cel lacom și murdar,
Tu nu ești ca un taur și nu ești ca un cîne,
Ce umil dă din coadă cățăleilui cu har.


Nu ești gelos - ferit-a... cucoșii doar și vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe și lacrima muierii
Nu mișcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.


Ești bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.
Tu îi iubești atîta încît îi strîngi de gît...
Și-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale -
Și limba ta de flăcări și plină de urît.


Istoria omenirei cu regi de poezie,
Cu regii de războaie e ca și un poem ;
Dar totuși rog divina ca depărcior rămîie
De corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem.


Cugetători ai lumei ! o, împuțiți eternul
Cu sisteme înalte, puneți-l în săltar.
O ladă este lumea cu vechi buclucuri - ceriul
De stele și comedii vă este un hambar.


Preoți cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteți sarea lumei, formați inima ei.
E rău numai că ziua stați pe mîncat și bere
Și sara pe minciune și noaptea pe femei.


O, drăngăniți pe gînduri voi, muzici ; voi, sculptor,
Îmi pipăiți cu mîna un corp tremurător ;
Și, voi, artiști dramatici, strîmbațt-vă la lună,
Pictori, eternitatea v-așteaptă c-o cunună.


Tu, timp, nu poți cununa în degete s-o sfermi
Căci zugrăvir-atîta de bine saci de viermi.
O, regi, ce puși pe tronuri de Dumnezeu sunteți
Să plătiți balerine și țiitori s-aveți,


O, diplomați cu graiul politicos și sec,
Lumea cea pingelită o duveți de urechi.
Îmi place axiomul cel tacit, ființi spurcate :
Popoarele există spre a fi înșelate.