Poezia Pentru Păzirea Auzului de Mihai Eminescu

PENTRU PĂZIREA AUZULUI



Dacă auzi în aer cîntare dulce, veche,
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cîntecele-acestea te-nchină desmierdării
Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării ;
Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere
Slăbănogindu-ți mintea și mîndra ei putere
Și acea socoteală măreață-mbărbătată
A sufletului mîndru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Și inima-ți bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare
Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare,
Acele chipur mîndre în cîntec înțelese :
Cu chipuri pătimașe se umple ea adese.
Cînd cîntăreții nu-i vezi ș-ar fi muieri se-ntîmplă,
Atunci se bate-n tremur sîngele tău sub tîmplă
Și-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă.
Nu fluierați de-aceea ureche-n versul iambic :
Picioru-ușor se mișcă în saltul ditiramic,
Fără de rînduială, și dulce și molatec,
Ca ceara ea face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreț
De eroul Odissev cel mult meșteșugareț ;
Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lîngă a lor ostrov aducător de moarte ;
Dori pază și știe, urechi, înțeleptul,
Cu gîndul să-și ferească și inima și pieptul,
Căci făr` de rînduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gîndul din minte ți l-a șters :
Te farmecă, urechei neavînd învălitoare,
Sirena desmierdării de moarte purtătoare.



 Cu drept cuvînt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă nicicînd cu dulce vin
Ci cu cîntări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subțire,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni,
Cîntau cu glasul dulce și rugător asemeni.
La cînturi desfrînate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Și numai în odihnă și-n defătări de rînd,
Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire și nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trîmbiței războinici :
Hrănindu-și nălucirea cu gînduri moi, băieșii,
Să pară cîntarețe - că li sunt cîntăreții.
Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicături s-asamăn` și glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea și necuvîntătoare.
Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa
Decît cetatea ȚRoma - pe Roma cățelușa.
Mai mult decît pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.
Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.
Și Xerxes se-ndrăgește mai iute de-un copac :
Platanu-mpodobește el ca pre o mireasă
Și spînzură în crenge gherdamuri mult frumoasă ;
De ramuri el atîrnă cercei și cu inele
Și rădăcina vezi-o înfrumsețînd brățele.
Și vîrfu-ncununează surguci împărătești
[Să semene cu-o mîndră crăiasă din povești ;]
Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă
Cu o mult prețioasă, mirositoare apă.
Spre a-și păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.
Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mîna-i l-a cioplit :
Sărutăș-mbrățișază el propria făptură
Și l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură.
El singur se jertfește.