Poezia Pierdută Pentru Mine Zîmbind Prin Lume Treci ! de Mihai Eminescu

PIERDUTĂ PENTRU MINE ZÎMBIND
              PRIN LUME TRECI !



Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci
Și eu să-mi știu osînda... să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
Zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez -
Purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.



Fii binecuvîntată și fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei și anii-mi pustiiți
În cumpănă ușori-s pe lîngă-al tău capriț ;
Și-n a mea socotință mă simt atît de mic -
Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.



Da, da... numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gura caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înțelepciune-i crează-astfel de chip
Pe lîngă care toate sunt pleavă și nisip.
Ironic pare-a zice : nemernici rîmători,
Visat-ați vreodată asemenea comori ?



Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mîndrie :
Turbînd de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zîmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și risipești privirea-ți - cînd eu pentru-un cuvînt
Din gura cea dulce, m-aș duce în mormînt.



Atîta de frumoasă... și tot numai femeie ?
Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lîngă oameni,
Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador -
O, dulce chip de înger și totuși muritor !



Da, muritor... blestemul al lumei acesteia :
Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scînteia -
Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun - arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred :
- Numai a ei făptură de înger dac-o văd -



Căci niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blînd repaos
Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos
În gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieții...
Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți ?



Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Și mîna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strîns-o nimeni, că n-a răspuns cu strîns -
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.



Dar vai, e prea frumoasă ! Putut-a sta-mprotivă
- Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă -
Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu și inima de miere ?
Putut-a împotriva atîtor să steie
Cînd e așa frumoasă, cînd nu-i decît femeie ?



Ca toți să fiu ? Ca dînșii să fiu viclean fățarnic ?
Să cumpăr un zîmbet, un zîmbet iar zădarnic ;
Viața adoratei și gingașei copile
Să o păstrez cu umbra plăcerei unei zile
Și să iubesc ca dînșii... cînd partea cea mai bună
Din inma-mi și mintea i-a ei pe totdeauna ?



O, tu ! tu dumnezeul și viața vieții mele,
Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele ?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură ?
Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,
De-un zîmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă -
Să te iubesc atîta nu e păcat, copilă ?



Pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o,
Și totuși cînd pe dînsa cu țărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inma îmi crapă
Și aș fi vrut cu dînsa ca să mă puie-n groapă...
Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam : unde ești, mamă ?



Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau rîu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu ;
Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămîn
În lume-atît de singur și-atîta de strein,
Și inima-mi se strînse și viața-mi sta în gît -
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît.



O, demone, viața-mi și sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gînduri, de ce nu mi le cei ?
De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu ușurință, atît, atît mă chinui ?
Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul.
De vorbe și de zîmbet să nu mai fiu sătul ?



A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ți-o sacrific ție și sunt atît de prost
Încît tot numai ție viața-ți mulțămesc,
În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc
Ca orbul, ca un cîne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt.



Și tu ? Îmi zîmbești mie, cum altora zîmbești,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești -
Și eu ? eu sunt ca alții ? Și tu vezi și în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un cîne
Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l desmierzi ?
O, rîde-mă, o, cască în față-mi... tu mă pierzi !



Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece -
Cu viața-mi sfărîmată urîtul tău petrece ;
Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rînd,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
- Priveliștea aceasta te bucură-n rănunchi -



Să-l vezi că la picioare-ți se tîrîie un vierme
Și rece-ați ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cît de bine știi tu natura ce a vrut
Cînd a făcut zăpadă și diamant din lut,
Știi ce voiește dînsa cu ochii-ți străluciți -
Ea vrea prin o zîmbire să fim nefericiți.



Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns !
Ce demon oare-n cale-ți m-a pus să pătrunz -
Și de sub fruntea ochii mai bine i-aș fi rupt
Decît să sorb din ochii-ți veninul ce l-am supt,
Decît să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit de mult !



Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut,
Au astă bogăție de-amor aș fi avut ?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine ;
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
Să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveți.



Spuneți-mi cum că fața o mască e de ceară
Și mai mult o să crească iubirea mea amară !
Că-n lupanar văzut-o-ați jucînd, bătînd din palme,
Și o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme !
Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc :
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan - o iubesc !