Poezia Flacăra Păzită de Tudor Arghezi

FLACĂRA PĂZITĂ




La flacăra, păzită să nu ți-o fure vîntul,
Te ispitea comoara ce ți-o dădea pămîntul.
Ascunsă-ntr-o firidă de piatră și-ncuiată,
Ea trebuia scobită adînc și dezgropată,
Și àpoi fiecărei frănturi de giuvaer
Să-i spargi era nevoie și doagele de fier.
Îți trebuia răbdare, credință ți puture,
Să-nlături așternutul de pături de mistere.
Dar cum să zmulgi comoara pe care-ai flmînzit
Tăcerii cetluite cu lespezi de granit ?
Și cum putea clădirea veciei s-o răstoarne
Plăpînda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,
Cînd tainele și somnul lăuntrice, vecine,
Se plelungeau din ocna pămîntului și-n tine ?
Era întîi nevoie să te pătrunzi că nu
Le birui neclintirea, de nu te-nvingi și tu.