Zapaciti.ro: octombrie 2013

Poezia Cîntece de George Coșbuc

CÎNTECE

Mamă, sînt silită eu
Să-i tot văd în vis mereu
Ochii de jăratec ?
Sar prin somn, mi-e somnul greu,
Visul mi-e sălbatec.

Ca să uit ce-am învățat,
Tu mi-ai așternut în pat
Troscot și sulfine -
Dar în zori m-am deșteptat
Tot cu focu-n mine.

Mamă, de-n zădar aștept !
Azi așterne-mi pe sub piept
Flori de mătrăgună ;
Mamă vreau să mă deștept
Mîne-n zori nebună.

Balade și idile, 1893

Poezia Cîntece de George Coșbuc

Poezia Baladă de George Coșbuc

BALADĂ

Sînt eu de vină, mamă,
Sînt eu de vin-acum ?
El m-a-ntîlnit odată
În zori de zi pe drum ;
Glumind m-a strîns de mînă,
Și ce-i dacă m-a strîns ?
Sînt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plîns ?
Era să-l las, măiculiță,
Cu gluma și să tac,
Era să țip obraznic,
Ori ce era să fac ?

Și tot pe mine, biata,
Și vină și ponos !
Eram chemați la nuntă
Și n-avem brîu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat.
Și ce-i un brîu ? Și-n urmă
Eu nici nu l-am rugat.
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de rîs în lume,
Ori ce era să fac ?

De ce mi-arunci tu vina,
Tot vină cu păcat ?
El m-a oprit în cale
Pe lunci și m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tata ?
Și-i vesel, sănătos ?
Și m-a-ntrebat de tine,
Așa de prietenos.
De bine cînd mă-ntreabă,
Eu cum era să tac ?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era să fac ?

Și-acum întreagă vina
Pe mine tu o pui !
El m-a-ntîlnit pe punte,
Și știi tu felul lui :
M-a strîns de peste brațe
Să nu le pot mișca,
Și nu-mi lăsa răsuflet,
Așa mă săruta.
Te zbați, dar tu ești slabă,
Și puntea toată sloi ;
Cădeam, ferește Doamne,
Sub gheață amîndoi !

Și-acum, tot eu, sărmana,
Cu vina m-am ales !
Că nu-ți venise vaca
Și-n cale-i m-ai trimes.
El, iată-mi-l că vine
Să-mi fie soț în crîng ;
Era-ntuneric beznă,
Și nu vedea că plîng.
Și-apoi... să-mi spui pe suflet :
Era să las pe plac
La lupi în codri vaca,
Ori ce era să fac ?

1896.

Poezia Baladă de George Coșbuc

Poezia Supțirica Din Vecini de George Coșbuc

SUBȚIRICA DIN VECINI

Ea mergea căpșuni s-adune,
Fragi s-adune -
Eu ședeam pe prag la noi.
Ea ca șarpele prin foi
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mînile ei mici și moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Rîde lung și fuge-apoi.

Piepul plin cu mîna-l ține,
Strîns îl ține,
Că-i piept tînăr și mereu
Ar sălta, și-n salt e greu.
Stă pe loc și-i pare bine,
Bate-n palme : - ,,Te știu eu :
Nu mai viu ! De viu la tine,
Mă săruți și nu mai vreu!``

Eu o chem și-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune și-n zadar.
- ,,Nu-mi faci capul călindar !
Nu te cred și nu să poate !``
Eu mă-ntorc : - ,, Ei du-te dar !``
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gînduri iar.

Stînd așa, un braț ridică,
Blînd ridică,
Părul meu, pe frunte dat.
Cînd mă-nalț rămîn mirat,
- ,,Te-ai întors ?`` Și, supțirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat
Și zîmbea c-un fel de frică
- ,,Răule, te-ai supărat ?``

Balade ;i idile, 1893.

Poezia Supțirica Din Vecini de George Coșbuc

Poezia De Pe Deal de George Coșbuc

DE PE DEAL

E capul ei, și pieptul ei -
O văd acum întreagă,
O strig pe nume și-i vorbesc,
Dar ea să mă-nțeleagă ?

Cu pieptul plin și des bătînd,
Cu fața-mbujorată,
A răsărit dintr-un tufiș
Și rîde-acum mirată.

-,,Tu ești pe-aici ? Eu te-am crezut
Cu oile prin vale !
De-aș fi știut că ești în deal,
Mergem pe altă cale !''

Subțire-n trup și blîndă-n grai,
Și-n port așa isteață,
Pe urma ei în fapt de-amurg
Dau zori de dimineață.

De-aș fi știut că n-a venit
Anume pentru mine,
Eu n-aș mai fi vorbit cu ea!
Dar știu și-acesta bine

Că m-a căutat de mult prin văi
Pierdută-așa cu gîndul;
Și dacă nu m-ar fi găsit,
Umblat-ar fi de-a rîndul

Întreaga zi din deal în deal
Ca cerbul după apă
Cu greu te scapi de-unlucru drag,
Și prost e cine-l scapă !

,,Povestea vorbe`` , București, I, nr. 3,
24 octombrie 1896 ; vol. Balade și idile, 1897.

Poezia De Pe Deal de George Coșbuc

Poezia La Oglindă de George Coșbuc

LA OGLINDA

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă !
Mama-i dus--n sat ! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
cu zăvorul.

Iată-mă ! Tot eu cea veche !
Ochii ? hai, ce mai pereche !
Și ce cap frumos răsare !
Nu-i al meu ? Al meu e oare ?
Dar al cui ! Și la ureche,
Uite-o floare.

Asta-s eu ! Și sînt voinică !
Cine-a zis că eu sînt mică ?
Uite zău, acum iau seama,
Că-mi stă bine-n cap năframa,
Și ce fată frumușică
Are mama !

Mă gîndeam eu că-s frumoasă !
Dar cum nu ! Și mama-mi coasă
Șorț cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare :
Mama poate fi făloasă
Că mă are

Știi ce-a zis și ieri la vie ?
A zis : - ,,Ce-mi tot spun ei mie !
Am și eu numai o fată,
Și n-o dau să fie dată ;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată.''

Mai știu eu ! Și-așa se poate !
Las' să văd și cum se leagă
Dragostea - dar știu eu bine !
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Și pe mine !

Că-s supțire ! Să mă frîngă
Cine-i om, cu mîna stîngă !
Dar așa te place dorul :
Supțirea, cu binișorul
Cînd te strîngă el, să-ți strîngă
Tot trupșorul.

Brațul frept dacă-l întinde
Roată peste brîu te prinde
Și te-ntreabă : ,,Dragă strîngu-l ?''
Și tu-l cerți, dar el, nătîngul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Și cu stîngul.

O, că-mi stă mie-n tot felul !
Să mă port cu-ncetinelul :
Uite salbă, brîu, și toate !
Și cosițe cumpărate,
Stai, să-nchei și testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut, o dată !
Tu mă poți, oglindă, spune !
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă pui ! Tu ai, surată,
Gînduri bune.

De-ar ști mama !Vai, să știe
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie !
D-apoi ? N-am să fiu tot fată,
Voi și nevast-odată :
Las' să văd cît e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una știe
Mai mult decît fata, juna,
Ei, dar ce ? Nu mi-a spus buna -
Și mă mir eu ce-o să fie
Asta una !

Brîu-i pus ! Acum, din ladă
Mai ieu șorțu ! O să-mi șadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio ! Mama-n ogradă !
Era gata să mă vadă
Pe fereastră.

Ce să fac ? Unde-mi stă capul ?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos ! Și-n cui oglindă !
Ce-am uitat ? Închisă ușa
De la tindă.

Intră-n casă ? O, ba bine
Și-a găsit niște vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie !
Junghiul peste piept mă taie ;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie !

1 aprilie 1890 ; vol Balade și idile

Poezia La Oglindă de George Coșbuc

Poezia Cum Negustorii Din Constantinopol de Mihai Eminescu

CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL

Cum negustorii din Constantinopol
Întind în piață diferite mărfuri,
Să ieie ochii la efenzi și popol,

Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri
De rime splendizi, să le dau de trampe,
Sumut o lume ș-astfel ochii lor fur.

Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe,
Și-i diamant poenul, îndrăznețul.
Dar astăzi, cititori, eu vă vînd iabe,

Și mare n-o să vi se pară prețul :
Nu bani vă cer, ci vremea și auzul.
Aprinde-ți pipa și așază-ți jețul

La gura sobei, cum o cere uzul ;
Citește cartea ce îți cade-n mînă
Și vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul

Ce-n mănă-l ai de-acum o săptămînă.

Poezia Cum Negustorii Din Constantinopol de Mihai Eminescu

Poezia Pustnicul de Mihai Eminescu

PUSTNICUL

Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi și roze vișinii,
Și ceruită strălucea podeaua
Ca și-aurită sub lumine vii -
Lumini de-o ceară ca zăharu - o steuă,
Diamant topit pe-oricare din făclii,
Argint e-n sală și de raze nins
E aerul pătruns de mari oglinzi.

Copile dulci ca îngerii - virgine -
Prin sală trec purtînd cununi de flori ;
Ah ! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori -
Astfel acum ea mă scapă pe mine
Să zugrăvesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minți deșerte și cu inimi nule.

La ce-aș descrie gingașa cochetă,
Ce-abia trecută de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, șirete,
Cînd unui tont, ce o privea avan,
Cînd unui ghiuj, cu mintea căpietă,
Urît ș-avar, sinistru și pleșcan,
Sau unui general cu talia naltă,
Strigău și prost ca și un bou de baltă ?

Să cînt cum samănă de rău, impulsul
În corp de înger, sufletul diform ?
Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme ?
Să descriu nopți romantice ? - Avulsul
Ce apele plîngînd le-aruncă - adorm
Chiar îngerii - și în azur muiete
Curg stele de-aur dulci și-mprăștiete ?

Și să discos dar inima femeii
Suspisă-n nopți albastre, plin` de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scînteii :
În clipace le naște ele mor ;
Închideți ochii, căci păzească zeii
L-a lor lucire să te uiți cu dor :
Abisuri sunt în suflat. Pe o clopă
Pasiunea li lumin-a lor risipă.

La ce escursiuni ? - Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, în sala cea de bal,
Pe înflorite, dulci și moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor esal ;
Sub a perdelei umbră scutitoare
Ce de trădarea mîndrului cristal
Al marilor oglinzi te scapă sigur,
Cînd vrei s-observi cum grupe se configur.

Deci după o perdea !Pe-o moale sofă
Alene șade-un înger de copil.
În păru-i negru-o roșie garoafă,
În ochi albaștri plutitori ș-agil
Și haina de-albă, strălucită stofă
Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce
Sub evantalui-i ce plutește dulce.

Un înger, da ! aripa doar se cade
Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un îngeraș precum se cade.
Ș-apoi ce bine-i ca s-o credeți voi
Cine-ar ghici vodată cum că șade
Un demon crud în suflet de noroi ?
Cu vorba înger însă eu săracul
Mă voi scuti de a descri - pe dracul.

Poezia Pustnicul de Mihai Eminescu

Poezia Epigrame La Un Nou Născut (Arab) de Mihai Eminescu

              EPIGRAME

         LA UN NOU NĂSCUT
                     (ARAB)

Plîngînd tu ai venit pe-acest pămînt ;
Amici, ce te-așteptau, te-au salutat zîmbind ;
Dar să trăiești astfel, încît cînd te vei stinge
Să părăsești zîmbind amicii, ce te-or plînge.

                      IMITATORII
                       (PFEFFEL)

E. De ce așa de trist, obscur ?
A. Ah!un nemernic mi-a furat
     Poemul meu neimprimat :
E. Sîrmanul fur !

                     LEOAICA ȘI SCROAFA
                              (PFEFFEL)
- Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atîți copii -
Scroafa se lăuda unei leoaice.
-Ai mulți - răspunde asta - unul eu, Dar este leu.

Poezia Epigrame La Un Nou Născut (Arab) de Mihai Eminescu

Poezie Ah, Mierea Buzei Tale de Mihai Eminescu

AH, MIEREA BUZEI TALE

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu ;
Zăpada sînului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu ;
Ah, unde ești, demonico, curato,
Ah, unde ești să mor la sînul tău!

Ce sunt eu azi ? - o frunză, o nimică.
Și-mi pare că am fost un împărat ;
Simțirea care sufletu-mi despică
E ca și cînd o lume mi-a furat ;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
A m nebunit de cînd o am gustat !

Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața,
Să-ți beau tot sufletul din gura ta,
Să-ți sorb lumina pîn` ce-or fi de gheață
Frumoșii-ți ochi - să-ți devastez așa
Tot ce tu ai frumos... o, mă învață
Să te ucid cu respirarea mea !

Să murim amîndoi... La ce trăiesc eu,
La ce trăiești tu pe a lumii spume ?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume ;
Ah, să murim, nu plînge, nu te teme,
Că undeva s-afla al nostru nume !

Încet, încet... să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pămînt ne-om furișa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi... așa, așa ;
Ce bine e să dormi adînc în raclă,
Să dormi adînc, să nu mai știi ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi :
O rază încă, încă o scînteie,
Ș-apoi dispare tot... ș-apoi, ș-apoi
Simt încă gîndul tău iubit, femeie,
Ș-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi.

Poezie Ah, Mierea Buzei Tale de Mihai Eminescu

Poezia Dacă Treci Rîul Selenei... De Mihai Eminescu

DACĂ TRECI RÎUL SELENEI

Dacă treci rîul Selenei se face pare că sara
Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține.
E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă.
Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre
Adormitor se ridică din oștile florilor mîndre ;
Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spînzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine
Pînă la vîrfii din nori cu liane încolăciți-s,
Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde
Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină.
Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,
Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei,
Mișcă în vînt frumoasele, mari, ordorantele roade ;
Iară pe marginea mîndrei grădini înălțată-i în huciuri
Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește
Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare.
Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene
c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de lolori și lumini,
Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei ;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate
Și în trei caturi se nalță palatul cu mii de ferestre
Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră ;
Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant ce lucesc mai clare ca ziua,
Mîndre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecînd o minune :
Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cîntec,
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ține o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonde
Și cu mărgeanul ce cade pe sîni și cu creții de mantă.

Poezia Dacă Treci Rîul Selenei... De Mihai Eminescu

Poezia Cîntec nesocotit de Nichita Stănescu

CÎNTEC NESOCOTIT

Ți-am meșterit bănuți de fier,
să-mi vinzi un ceas din sînii tăi
zbucnind în vine zurgălăi.
cînd flămînzeam de vis și cer...

...Dar scaldă caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Și inima ți-ai semănat
în colbul plin de scremături.

Ți-am bănuit arginți cu zimți,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
cînd rodul florilor din tei
îmi flămînzea o stea în dinți.

...Dar vrăjitoare de nefiri,
descîntece turnași în prag
Mi-ai dat fiertură de omag
să te descînt din amintiri...

joi 23 decembrie 1954

Poezia Cîntec nesocotit de Nichita Stănescu

Poezia Timpul de Nichita Stănescu

TIMPUL

Timpul, boșorog milog
( coșcovit de-un veac să fie )
înșirînd printre gingie
sfinții după catalog
Ochii, doi, sub zbîrci năuci,
curg sub chica trențuită
Palma dreaptă, împungită
o întinde prin uluci :

- ,,Mor de foame... de nevoi...
baremi pîine... fleac să coste
Bogdaproste... bogdaproste...
Precista vă dea-nnapoi...

( Spre găini fug ochi sticliți )
Sînt bolnav... am opt copile...
Pe-un calic mîncat de zile,
bogdaproste, miluiți...''

...I-am fost dat un sorcovăț,
Tîrlai-tîrlai, hățai-hăț !

Miercuri 19 Ianuarie 1955

Poezia Timpul de Nichita Stănescu

Poezie Care-i Amorul Meu În Astă Lume de Mihai Eminescu

CARE-I AMORUL ÎN ASTĂ LUME

Care-i amorul în astă lume :
Este-al bravurei coiful de aramă,
Sau al măriei aspru rece nume ?

Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sînte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morții dramă ?

Sau este chipul blînd unei iubite,
Ce, dulce, pură, și frumoasă,
Să-mi facă zile albe,-ore-aurite ?

O văd adesa steauă radioasă
`N-oglinda sufetului meu - o zeie -
Ș-a ei privire- asupra mea se lasă :

De înger suflet, chipul de femeie ;
În visul vieții ei ea sfînt surîde
Și mă-namor de-oricare-a ei idee,

Cînd lumea-amar de visu-acesta rîde :
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Și chipul care inima-ți l-închide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune ?

Ea n-a fost niciodată... doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.

Dar de nu e, mîngîie-ți a ta soartă -
Crede : că ea deodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,

Dar înainte de-a-i-ntîlni privirea,
Ea a murit și-a ei ființă bună
E colb în lume, umbra în gîndire !

De-aceea-n înstelate nopți cu lună,
Pasu-ți îndreaptă, cată cimitirul
Și un mormînt ți-alege, ți-ncunună,

Încoardă-ți lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormînt ce-l înverzește pirul

Șizi : Dormi dusă, inima mea arsă.

Poezie Care-i Amorul Meu În Astă Lume de Mihai Eminescu

Poezie Cum Oceanu-Ntărîtat... de Mihai Eminescu

CUM OCEANU-NTĂRÎTAT...

Cum oceanu-ntărîtat turbatu-i !
Răcnind înalță brațele-i spumate,
De nori s-acață,-n bolta lumei bate,
Pînă furtuna-l reîmpinge-n patu-i.

Sălbaticul ! ` Van fulgeri fricoșate
Apără cerul... El încredințatu-i
Că bolta cea albastră e palatu-i ;
Cu-aslt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate.

Rănit de fulgerte, el se înmoaie
Și c-o poveste îl adoarme-o boare
Și-n vis - un cer în fundu-i se îndoaie.

Tot ce-a dorit în visul lui el are :
Tărie, stele, luna cea bălaie...
Dormind murmură - murmurînd tresare.

Poezie Cum Oceanu-Ntărîtat... de Mihai Eminescu

Poezia Ghazel de Mihai Eminescu

GHAZEL

Tu, cu cruzime m-ai respins, cînd am voit, copilă,
Să devastez frumusețea ta cea dulce, făr' de milă -
Și toti și corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,
Tu, al amorului duios demonică prăsilă !
Eu am plecat purtînd în piept durerea-mi toată scrisă,
Precum al primăverei vînt duce-n văzduh o filă ;
Dar noaptea cînd am adormit, atunci durerea-mi toată
Se ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă ;
Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi,
Boțind cearceful meu cel alb cu mîna ta gentilă ;
Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se ține
Și sînii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă
Și proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasă
Și ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.
La răsuflarea cald-a ta se coace-uscată gura,
Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă.
Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatec
Și-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă ;
Și tu te aperi aperi surîzînd, c-o mîn-acoperi sînii,
Privirea ta înoată ud, cînd blîndă, cînd ostilă,
De bunăvoie, lîngezînd, te lași de șold răpită,
Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă
Și de turbare s-a-ncleștat, s-a strîns gurița-ți creață ;
Tu de pe frunte păru-ți dai, plîngi tremurînd, copilă,
În șolduri boiul ți-l îndoi ș-ai vrea să-mi scapi din mînă,
Precum se-ndoaie, vrînd s-o rupi, în degete-o zambilă.
Dar sîngele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri
În vine-ți fierbe nebunit, și mintea o exilă.
Atunci căzuși pe pieptul meu, o sarcină în friguri,
Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,
Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,
Apoi te lăsași patimei ce te ardea, Sibyllă,
Și-n lupta noastră te-am adus sub greul vieții mele,
Pecete-am rupt, ce pîn-acum junețea ți-o sigilă -
Un corp am fost îngemănat trăind o viaț-obscură,
Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,
Și sufletele noastre-atunci pe buze atîrnate
S-au contopit în sărutări, în desmierdări, în milă,
Parc-am trecut noi amîndoi în noaptea neființei,
Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorît, copilă !

Poezia Ghazel de Mihai Eminescu

Poezie O Arfă Pe-un Mormînt de Mihai Eminescu

O ARFĂ PE-UN MORMÎNT

Prin gîndurile-mi triste și negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase
Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale...
Deasupra frunței tale e-un mîndru cerc de stele -
Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele,
Minune-a Creațiunei, ș-o singură gîndire
Te face ca să tremuri : o arfă pe-un mormînt.
Da, da ! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre și în zboru-ți tu murmuri surîzînd...
E-amor ? copilărie ?... Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visînd ?
Surîzi !... Nu plînge numai la finele poemei
C-o arfă pe-un mormînt.

Ah ! de-aș muri ... tu, înger, fără să știi vodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pămînt,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dînsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată -
Tu inocentă, albă, ai trece surîzînd...
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ș-ar suspina în noapte :o arfă pe-un mormînt !

Poezie O Arfă Pe-un Mormînt de Mihai Eminescu

Poezia Gînd de Nichita Stănescu

GÎND

Sub cerul negru, cerul gurii,
stă marea de scuipat a urii,
ce n-are azi și n-are mîine...
Sub cerul negru fără stele,
mai joacă-arere Iele rele
pe-o insulă... Crîmpei de pîine.

Poezia Gînd de Nichita Stănescu

GÎND

Sub cerul negru, cerul gurii,
stă marea de scuipat a urii,
ce n-are azi și n-are mîine...
Sub cerul negru fără stele,
mai joacă-arere Iele rele
pe-o insulă... Crîmpei de pîine.

Poezia Cerbul Cu Stea În Frunte de Lucian Blaga

CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE

Nu-l mișcă știutele
crînguri cu ciutele.
Cărarea cu urmele,
iezerul, umbrele,
nu-l cheamă. Copitele
sfarmă ispitelr.

Prin ceață cînd lunecă
zări el adulmecă,
nu apropiatele,
ci depărtatele.

Ciulindu-și urechile
prinde străvechile
rotiri, sus, de tulbure
foc și de murmure.

Și-aude, subt-naltele,
unele, altele :
erele, sferele.

Poezia Cerbul Cu Stea În Frunte de Lucian Blaga

Poezia Pe Cai, Deci de Nichita Stănescu

PE CAI; DECI

Ohee ! Ohee ! E ceasul !
Ajungă-vă din urmă glasul...
În cîmpurile seci
e noapte-amănunțită.
clipitele se cern prin sită.
Chiar mierea se împute-n stupi,
de urlă-n peșteri haitele de lupi
troznește seva înghețată-n rădăcini
Sînt hornuri fumurate, frate,
în adîncimi de vreascuri.
și teascuri storc mîndria fierului :
în fiece tufiș
se lenevește cîte-un șiș,
cînd în buricul cerului
el, timpul, stă-n genunchi
înpriponit de-o stea

..................................................................................

Pe cinstea mea,
ați dat destulă țîță la păduchi !

Sîmbătă 6 februarie 1955

Poezia Pe Cai, Deci de Nichita Stănescu

Poezia În Cîrciuma Lui Malastropu de Nichita Stănescu

ÎN CÎRCIUMA LUI MALASTROPU

În cîeciuma lui Malastropu
zac muște moarte pe tejghea
Doar una-i vie, dar și ea
își dă obștescul ort în stropu
de vin scuipat pe dușumea
din cîrciuma lui Malastropu

E fără raze astăzi steaua
și șchioapă de-un picior e masa,
acoperită cu priviri pierdute

E pretutindeni vino-du-te
de jerpeliți, purtîndu-și casa
în sticlele din buzunare.

Un zid din crîșmă e stropit
cu resturi de mîncare prinsă-n chit
și, pistruiat de muște, are
un altul pete de duhoare

Aicea m-am tocmit hamal,
în cîrciuma lui Malstropu
stropită cu acorduri de țambal

Dar am slăbit cumplit,
precum o muche de cuțit
că ideile, ale dracului, mi-au rămas largi de tot.

Vineri 11 Februarie 1955

Poezia În Cîrciuma Lui Malastropu de Nichita Stănescu

Poezia Privesc Orașul - Furnicar de Mihai Eminescu

PRIVESC ORAȘUL - FURNICAR

Privesc Orașul - furnicar -
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu cîte-un chip l-a stradei colț.

Și trec foind, rîzînd, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind.
Dar numai p-ici și colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mîinile la spate.
S-aude clopot răsunînd,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veșminte
Cîntînd a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod ;
Dar nu-i prohod - sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă ;
Se scurg încet - tarra bumbum -
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat ;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se seșir ;
Ei trec mereu - tarra bumbum -
Și dup-un colț dispar acum...
Ofată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un cîne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspîntie uzată
Și-ntinde-un orb mîna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat -
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Poezia Privesc Orașul - Furnicar de Mihai Eminescu

Poezia Murmură Glasul Mării de Mihai Eminescu

MURMURĂ GLASUL MĂRII

Murmură glasul mării stins și molcom,
Încunjurînd a Italiei insulă mîndră -
O, luminați, a cerului stelele albe,
                      Cîmpilor noștri.

Vă vărsați icoanele voastre în Tibur,
Nori, zugrăviți pe cîmpie umbre fuginde,
Tu, măreție a nopții, a mări, a lumei,
                        Împle Italia.

Mare, poartă ăe undele tale corăbii,
Unele grele ni-aducă aur din Ofir,
Altele înfoiate de roze d-Egipet,
                         Vinuri și smirnă.

Ah, trimiteți popoare vulturii voștri
Cei de lemn să zboare pe marea măreață,
Căci a Romei eterne picioare marmorei
                             Daruri așteaptă.

Numai singur asupra lumei în pace,
Nepăsător tămîii și laudei voastre,
Învăluit în maiestatea tăcerei
                           Stă-mperatorul.

Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii !
Vorba-i va să fie o rază-n lume ;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,

                          Salve-Imperator !

Poezia Murmură Glasul Mării de Mihai Eminescu

Poezia Stam În Fereasta Susă de Mihai Eminescu

STAM ÎN FEREASTRA SUSĂ

Stam în fereastra susa
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.

Se îmflă dinainte-mi
De vînt deschisa carte
Și litere-i moarte
În lună joacă clar.

Un rîu vezi, mișcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cîntec în dumbravă,
O floare văd pe lan,

O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.

Și sună-n noaptea tristă
Un cîntec de copilă
Și vîntu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis

De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvățatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viața este vis ?

Poezia Stam În Fereasta Susă de Mihai Eminescu

Poezia Dumnezeu Și Om De Mihai Eminescu

DUMNEZEU ȘI OM

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis undele pagini, cu-a lor litere bătrîne,
Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urîtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amarîtă,
Tu, Mario,stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci !

Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Atuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oàze sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrîn ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gînd se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decît toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătînd calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegare celor nedezlegate ?
Fi-va visul omeniri grămădit într-o ființă ?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate ?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini ?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă ?...-n umilință s-a născut dar adevărul ?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege ?
Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminînd lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecînd pe bolta-albastră la culcusu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucirea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrîne, au văzut păstoeii steaua
Cu zîmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

......................................................................................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mîna-i fina n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumnezeu.

Azi gîndirea se aprinde ca și focul cel de paie -
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adîncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stîncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie.

Poezia Dumnezeu Și Om De Mihai Eminescu

Poezia La Poartă de Nichita Stănescu

LA POARTĂ

Vaselica din Socoli
suferă de șapte boli ;
una-n suflet, trei în ea ;
și-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele și gplani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.
Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, și că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sînii revărsați pe pîntec
și-i tărăgăna un cîntec
de rușine, lung și trist -
c-a avut-o însuși Crist,

marți 4 ianuarie 1955

Poezia La Poartă de Nichita Stănescu

Poezia Bocet de Nichita Stănescu

BOCET

Nu mai dași pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane...
Singur ți-ai făcut dreptate
cu cuțitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieșcare...
Nu-ți șterseseși din făptură
cașul încă de la gură
Hămesit cum fiși de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sînt
te-au fost legănat în cînt :
Tot te-au încălzit cu dor
și dulceața vorbelor...
Și te-ai potrivit la șoaptă,
minte crudă și necoaptă,
cale-n codru de-o luași
plin de visuri și de cași
Dară iarna n-o știui,
nici ce-abate vîntul șui...
...Treișpe lupi te-au încolțit,
foamea de și-au izbăvit
și ți-au încălzitcu dinții
carnea ta și ochii minții,
de te duci cu pași desculți
legănat în treișpe burți

luni ( noaptea ) 9-10 Ianuarie 1955

Poezia Bocet de Nichita Stănescu

Poezia Notă informativă de Nichita Stănescu

NOTA INFORMATIVĂ

În noaptea ceea prea albastă
priveam hoțește pe fereastră
și mi-a părut că văd prin geam
cum preoteasa, în lighean,
își spală-n ritmul unei arii
ceva slinos, roșind și mare
ca și ceaslovu-nsîngerat cu care
pe vremuri Creangă omora bondarii...
...Plecai încet, să nu m-audă,
cu subțioara pulpei udă

De-atunci, în fiecare seară,
doi ochi din frunte stau să sară
De n-ar fi mîna să-i oprească,
s-ar scoriji pe geamuri iască...

luni 6 decembrie 1954

Poezia Notă informativă de Nichita Stănescu

Poezia Anica de Nichita Stănescu

ANICA

Sughița :
Cineva gîndea la ea.

Cam peste-o lună-i dusă la vedere
...Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, crețuri,
pe masă - cinci dulcețuri

Cînd se-ntoarce de la el,
spîrc, pe ea, un porumbel
Pețitoarele îi spun
că-i semn bun.

Poezia Anica de Nichita Stănescu

Poezia Balada Motanului de Nichita Stănescu

BALADA MOTANULUI

Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coade-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghearele și mustețe lungi,
c-un ochi verzui
și-un ochi căpriu

La ora cînd tîrîș-grăpiș
zăpada nopții se adună
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună

Și-atuncea, șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlînd tot somnul

De sus, din vîrful săptămînii,
să le rînjesc urlat, scîrbos :
iubesc doar locul
                  nu stăpînii,
precum fac cîinii pentr-un os

Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atît cît n-o apune luna

Motan m-aș fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi
c-un ochi verzui
                        și-un ochi căpriu

Cînd zorii ziua o deznoadă
să mă duc, să mă tot duc
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrengănesc pe străzi, năuc

Jegos și obosit, apoi,
cu mațele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frînghie

Ca-n fața unui șobolan
spinarea să mi-o fac colac,
să scuip, să scuip și-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui
                       și-un ochi căprui

Iar cînd o fi uitat să mor,
la cîrciuma din mahala
sorbită-n casa pumnilor
poșirca acră viu să stea.

,,Hei... viață, viață...
                               ieși din cort
hai, pune-mi-te iar pe danț...
te uită...
            zace colo-n șanț
motanul mort,
                     motanul mort...''

Poezia Balada Motanului de Nichita Stănescu

Poezia Cîntec la Drumul Mare de Nichita Stănescu

CÎNTEC LA DRUMUL MARE

Motan m-aș fi dorit să fiu
cu gheare și mustețe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu

La ceasul cînd tîrîș-grăpiș
zăpada nopții se adună,
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună

Și-atuncea șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlînd, tot somnul

De sus, din vîrful săptămînii,
să le răspund rînjind scîrbos :
Iubesc doar locul, nu stăpînii,
precum fac cîinii pentru-un os !

Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atît cît n-o apune luna

...Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un căpriu

Cînd zorii ziua o deznoadă
să mă tot, să mă tot duc,
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu...

Iar cînd o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cîrciuma din mahala

Și-un lăutar bețiv aș vrea să
își dreagă vocea c-un tușit...
Proptindu-se buimac de masă
să cînte fals și răgușit :

Hei viață, viață, ieși din cort
și pune-mi-te iar pe danț...
...Te uită, zace colo-n șanț
motanul mort,
motanul mort...''

Poezia Cîntec la Drumul Mare de Nichita Stănescu

Poezia Adîncă Mare... de Mihai Eminescu

ADÎNCĂ MARE...

Adîncă mare sub a lunei față
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață.

Dar mînă - ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii de nalte brațe
Ducînd peire - țări țnmormîntează.

Azi un diluviu, mîne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are -
Astfel e-a ei întunecată fire,

Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă - ce simțiri o să ni-nspire -
Indiferentă, solitară -mare !

Poezia Adîncă Mare... de Mihai Eminescu

Poezia Povestea Magului Călător În Stele Patrea III de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

III

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. - Codrii mîngîi cu vînt de primăvară
A lui frunte uscată, adîncii ochi ai săi.

Se suie-n vîrf de munte, o stea din cer coboară -
O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc,
Pe ea șezînd călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adînce ți blînde rugăciuni
Și întinzînd în vînturi aripe regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun

Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus pe steaua ce coboară ca un gînd
Și cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund.

Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit ;
În sus, în dreapta,-n stînga lanurile de stele
Dispar. - El cade, -un astru în caos azvîrlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită :
L-a caosului margini un astyru blînd ușor ;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gîndul care l-aruncă-în viitor.

Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată -
De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la aceea stea privește,
Ce lumină albastră mergîndu-și drumul său :
-Ce liniștită-i dînsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.

Mai e-n tot universul o stea plină de pace
Neturburată vecinic de ură, de război
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace.
N-o bîntuie griji rele, n-o bîntuie nevoi.

E-un om, care pe dînsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine -
Cobor acum la astru-mi să-l mîngîi și pe el.

Din vîrf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-n zarea lungă de flutură în vînt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrînul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurînd.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cînturi de pe mal.

Din însule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripile-ntinzînd
Veneau sfîșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dînsa și o trăgeau cîntînd.

Bătrînu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoasă luntrea bogată trag,
Al valurilor cîntec pe el îl salutează -
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejunesub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cîntat de înmiirea valurilor senină
Și îngînat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării
O sfîșie - și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stînci frînte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stînce bătrîne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stîlpii și-i înclină
Și stă-n curînd să cadă de vreme sfărîmat.

În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tînăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab.
Din stînce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gînduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scînduri,
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.

Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze,
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni, asceze
În cîte-o biată arfă din arcul sfărîmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbîrnaie pe dînsa un cîntec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mîna lui trezite...
El cheamă cu cîntare-i o umbră ce-a visat.

Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cîntecu-i în noapte zbura mult dureros,
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă -
Pe-o stîncă-apoi se suie - pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.

Călugărul îl vede, arta scapă din mînă,
Pe buze-i trece-un zîmbet ascet, slăbit, amar.
El stînca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mîna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar :

-Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mîngîi pe mine ? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stîncele la glasu-mi surde rămîn și reci.

O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereastra
Pe care umbra blîndă ieri noaptea a venit
Prin stîlpii-n prăbușeală... prin arcuri sparte...Asta...
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blîndă a intrat.

-De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în ascenze gîndind la Dumnezeu,
Bînd apa mării-amară în negrele spenlunce -
Ca să domini în tine ispita, geniul rău !...

Inspită neagră dînsa ? un geniu rău, o, nu e !
Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dînsa însă-și - eu totuși nu o cred.

Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adînc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal.

Cînd ca un vis argenteu plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori,
Cînd noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Cînd valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

Eu de pe stîlpul negru iau de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stîncile stîrpite, din valu-nfuriat...

Și cînt... Din valuri iese cîte o rază frîntă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blîndă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.

Și raza mă iubește, mîngîie a mea frunte
Cu-a ei lumină blîndă - o muzică de vis
Din aer și din mare cîntului meu răspunde,
Cîntec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

La mișlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cîntecu-mi l-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

Eu stau uimit și palid... mîna-mi involuntară
Se mișcă tremurînd pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfîntă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.

Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cîntarea-mi cînd eu o rugă-o-nvoc,
Cînd provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți cînd pricep scrisul al stelelor de foc ?

Cîntînd pe a mea arfă sălbatecă, vibrîndă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfîntă
Ce într-o noapte albă. pe-o rază tremurîndă
Părăsi lemnul putred, zburînd la Dumnezeu.

Cînd noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu,
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună, visătoare,
Pîn' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.

Nu e vre o fastasmă nebună și deșartă,
E o făptură-aievea, cu gînd din gîndul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o cheamă, gîndirea-mi o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.

Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce,
Tot ce a fost în cîntu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.

- Nubun ori ești lunatec - bătrînul murmurează...
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...
La cîntecul tău è-o rază și trupul ei un nor...
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stele de cîntec le împli visător.
Și stelele de cîntec le împli visător.

Ia una cîte una icoanele pălite,
Ia una cîte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica... cînd toate la un loc
Pot în tine visarea și cîntul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blînd joc,
Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrîng în valuri spumînzi și gemători.

-Și dac-ar fi, ce-mi pasă ? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb -
Fie așa - eu nu zic... Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.

Dar eu... eu nu sînt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos...
Și iert că el se stinge, cum aprind lumînarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiul-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-un-însul adînc sufletul meu,
Cu cîntecu-mi ferice simțirea să-i desmird
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd...
De n-ar fugi !... dar fuge... Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.

....................................................................................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molate eu sucumb,
Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l așteaptă amorul în esras,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele... iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă razî,
Una în brațul alteia lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece - e sclav - dar e astut.

Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare,
Cînd sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scape d-el odată...
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strînge-o cu dor.

Magul adînc gîndește și-n minte-și desfășoară
Soarta omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gîndul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioalelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dînsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. - Și la regine,
Iubindu-le,-ngenunghe. Palate-a ridicat
Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.

Dar foaia se întoarse... Cu greață și scîrbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrase în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gîndirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mîndre nemărginirea-ntreagă.

În van pune pe suflet greoile cătușe
De gînduri uriașe, de nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ai turburi, cu mari deșertăciuni ;
Pe focul cugetări a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci visul mărei s-a șterge-n a lui gînd
Cînd peste spuza sură se va turna pămînt.

Atunci claustrul îl fuge - și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai ! ș-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gîndirea i-au supus,
Aici însă visarea-i e-adînc-omorîtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gînduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze ce cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plîns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răzgîndește-a călugărului doarte !
,,E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici - Aicea de viață n-are parte ;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.''

Pagini

Postare