Zapaciti.ro: martie 2014

Poezia Katlsbad de Octavian Goga

KARLSBAD

Sunt fără număr, mutre somnolente
De ambe sexe, valuri nesfîrșite
Trec spre izvor, stomacuri obosite
Din cele cinci diverse continente.

Par un cavou arcadele boltite
Subt ziduri sure, reci, indiferențe,
Cînd dintru-un colț răsună-n vagi accente
Un vals Strauss cu note gîlgîite...

Așa pe rînd mulțimile s-adună...
Pe urma lor și pasul meu s-abate,
Da ! Iată-l plin paharul meu cu apă...

Încep să-l beau, și liniștea mea gravă
Schițează parcă gestul lui Socrate
Cînd a sorbit din cupa de otravă !

Poezia Katlsbad de Octavian Goga

Poezia Ascultînd ,,Messias'' De Hăndel de Octavian Goga

ASCULTÎND ,,MESSIAS'' DE HĂNDEL

Ca printr-un fum sfințit de denii
S-alungă umbra și vedenii,
S-aud mustrări, se strigă plîngeri,
Satana e gonit de îngeri,
Păcatul vechi din ziua-ntîie
Se scaldă-n miros de tămîie,
Din depărtare vremi tresare
Și crește ca o apă mare,
Cu zvîrcolirea lui dezleagă
Catapeteasma lumii-ntreagă.

Poezia Ascultînd ,,Messias'' De Hăndel de Octavian Goga

Poezia Cetind Pe Baudelaire de Octavian Goga

CETIND PE BAUDELAIRE

Mai recetesc o pagină bolnavă
Din spleen-ul tău încarcerat în rime,
În noaptea asta plină de otravă,
Cînd nu mai rîd, căci nu mă vede nime...

Mai retecesc și filă după filă,
Par niște triste galbene petale,
E pretutindeni brumă fără milă
Și-atîtă toamnă-n versurile tale...

Ce turn înalt, strălucitor de ghiață
Ți-e mintea... Văd la orice cotitură
Cum cîte-un picur proaspăt de viașă
Primește-a morții cuminecătură...

Pe rînd, pe rînd, viziuni multicolore,
Bețiile cu-a lor apoteoză
Mor în căderea vorbelor sonore,
Cînd visu-și moaie aripa-n nevroză.

Simt sufletul învins cum ți se frînge,
Un Crist cu pieptul zdrențuit de suliți,
Pare-că văd cum ai stropit cu sînge,
Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliți...

Cum stînd așa, cu coatele pe masă,
Urîtu-ncinge fruntea mea de ceară,
Iar noaptea grea asupra mea îl lasă :
O lespede pe-o pace funerară...

Poezia Cetind Pe Baudelaire de Octavian Goga

Poezia Post Bellum de Octavian Goga

POST BELLUM

Pămînt, pămînt, stăpînul meu de-o viață,
Eu ți-am fost slugă, ucenic și frate...
Te-am proslovit cu gene-nlăcrimate
În ruga mea de orice dimineață.
Pămînt, mi-ai fost duhovnic de păcate,
Pămînt, mi-ai fost tezaur de povață,
Din lutul tău eu mi-am zidit altarul...
M-am închinat la coapsa ta bătrînă,
La tine-am supt credință din țărînă,
Cu plînsul tău eu mi-am umplut paharul...

Pămînt... Pămînt... Azi te-ai schimbat la față.
Ca un bătrîn cu cuvioasă barbă,
Împins de-o tristă volbură tîrzie,
Dup-o spurcată noapte de beție,
Ești necurat în orice fir de iarbă...

Pămînt, ești plin de-a patimilor zgură.
Acolo jos, în negre măruntaie,
Pămînt... Pămînt... ai vinovată gură,
Tot te mai arde-a crimelor văpaie...
Pămînt... pămînt... ai otrăvite roade,
Nu-mi poți da astăzi cuminecătură...
Pămînt... pămînt... Pe robul tău sloboade,
Căci ochii lui cei dornici de mister
Te părăsesc... s-au surghiunit în cer.

Poezia Post Bellum de Octavian Goga

Poezia Am Fost... de Octavian Goga

AM FOST...

Am fost logodnicul durerii,
Cobzarul cu aceleași strune,
Ce-și țese cîntecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune...

În noaptea mea înviforată,
Drumeț îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spînzurată
Pe-o strașină de închisoare...

Zidit din lacrimi și dezastre,
Eu am vestit o lume nouă,
Voi mi-ați dat vaierele voastre,
Eu v-am dat inima mea vouă.

În zile lungi de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veșnicie
Prea mult blestem în cerul gurii...

Mirarea deci să nu vă prindă,
Că azi subt tîmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă...

Poezia Am Fost... de Octavian Goga

Poezia Pax Nobis de Octavian Goga

PAX NOBIS

Cînd cade-amurgul la fereastră
Cu joc de umbre, cu fiori,
El ne găsește-n casa noastră,
Tovarăși muți și visători.

Cu ochii călători departe,
Cum stăm alături amîndoi,
Uu șir de veacuri ne desparte
De-al vremii chiot și noroi...

Ca-ntr-o cetate legendară
Noi ne-am închis după oblon,
Din valul ce se strig-afară
Nu ne pătrunde nici un zvon...

Se-nșiră clipele curate
Fără trecut și viitor,
E tainica eternitate
Ce trece-asupra noastră-n zbor.

Și-atunci, în sfînta serii pace,
Noi am uitat, de mult, că sînt
Atît amar de dobitoace
Rumegătoare pe pămînt.

Poezia Pax Nobis de Octavian Goga

Poezia Trec Clipele de Octavian Goga

TREC CLIPELE

Trec clipele... mărgele înșirate
Pe-un tainic fir, de-o mînă preacurată,
În goana lor de visuri argintate
Viața mea se risipește toată...

Cînd simt că bate moartea din aripe
Eu mă opresc să-mi văd întreaga salbă.
Și văd atunci că tortul meu de clipe
L-a depănat aceeași mînă albă...

Poezia Trec Clipele de Octavian Goga

Poezia Mare Aeternum de Octavian Goga

MARE AETERNUM

Eternă mare, ca și odinioară,
Fără hotar și fără de hodină,
De întrebări și neaatîmpăr plină,
Azi goana mea la malul tău coboară.

Cu tresăltări de ape și lumină
Oglinda ta prelung mă înfioară,
Și-nchise răni încep din nou să doară,
Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină.

Pe rînd, pe rînd, eu simt cum reînvie,
Cîntată parcă-n surle și chimvale,
Uitată noastră mare-mpărăție.

Și nu mai știu ce mi se par mai grele :
Povețele nemărginirii tale,
Sau tainele adîncurilor mele...

Poezia Mare Aeternum de Octavian Goga

Poezia La Mal de Octavian Goga

LA MAL

Sus, munte de piatră, cu fruntea de var,
Jos, lacul, o pînză albastră,
La mal, lîngă masă cu flori în pahar,
Noi doi, cu muțenia noastră.

Atîta repaos și-atîta fior
Plutesc peste apele-afunde,
Că taine din vremi ce de mult nu mai dor
Azi plimbă tăcerea pe unde.

Din soarele-apune blînd raze se scurg
Spre trei chipași să se-nchine,
Trei sfeșnice stinse, uitate-n amurg,
Pe-un umăr de templu-n ruine...

Cum stăm, strînși alături, și buzele tac
În liniștea fără cuvinte,
Ca albe corăbii, pribege pe lac,
Ne leagăn-aduceri-aminte.

Și-n vreme ce umbrele nopții cobor
Și gîlgîie apa la scară,
Departe, trecutul, bătrîn ceșsetor,
Ne cîntă umil din ghitară.

Poezia La Mal de Octavian Goga

Poezia De Profundis de Octavian Goga

DE PROFUNDIS

Din sufletul meu, peșteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile lai strigă cîteodată,
Ca niște robi rebeli în închisoare.

Sunt visuri, patimi, cîntece pierdute
Și întrebări nedezlegate încă,
Tot țintirimul vieții mele multe
Mă cheam-atunnci cu matca lui adîncă

Dintr-o poveste mîndră și păgînă
S-abat frînturi de straie zdrențuite,
M-ating răzleț cu taina lor bătrînă,
O clipă-abia, și negura le-nghite.

De fiecare plînge-o agonie
Și flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură tîrzie,
Cu gheara ei mă sapă și mă doare.

Așa pe rînd, sălbatice și crude,
Mă urmăresc tăcerile deșarte,
Dar anii trec și glasul lor s-aude
Tot mai încet și tot mai de departe.

Poezia De Profundis de Octavian Goga

Poezia Tibi Mare de Octavian Goga

TIBI MARE

Atîția ani își strecurară convoiul lor pierdut de clipe
Din ziua cînd ne despătțimrăm de șoapta-ți ademenitoare,
Și azi același demon bate deasupra noastră din aripe,
Păgînă patimă flămîndă tot mai sălbatică ne doare...

Curînd iar vom veni la tine, striviți de vechea-mbrățișare,
Să oglindim același vifor în larga-ntindere albastră,
Și să-ntrebăm un val, să spuie : ce e mai sfîntă și mai mare,
E veșnicia ta de unde, ori e eternitatea noastră ?

Poezia Tibi Mare de Octavian Goga

Poezia Resurrectio de Octavian Goga

RESURRECTIO

Cînd trec umbrele-nserării,
Pînze de-argintat fuior,
N-auzi spasmurile mării
Cum ne strigă-n hora lor ?

Din păgîna și adînca
Undelor îmbrățișarea,
Dintr-un val ce sparge stînca
Un fior prelung tresare...

Parc-o taină se ridică
Din primejdia de apă,
Ochii tăi supuși de frică
Vreau cucernic s-o priceapă.

Eu o știu atît de bine...
E povestea de demult,
Din uitate vremuri vine
Înc-o dată s-o ascult.

Poezia Resurrectio de Octavian Goga

Poezia Din Viață de Octavian Goga

DIN VIAȚĂ

În largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate,
Se întîlniră două scînduri din două vase sfărîmate.

Sărace mărturii răzlețe ale-unui drum dup-o comoară,
Le-a fost urnit aceeași vrajă din portul lor de-odinioară...

Din două părți tăindu-și cale credeau în unda milostivă,
Cînd tot același braț de vifor le-a frînt catargul deopotrivă.

Deodată s-au oprit în goana de năzuiți spre-o lume nouă,
Deodată albele corăbii se cufundară amîndouă...

Solii pribege ale morții rămase cele două scînduri,
Purtînd pe ape fiecare același trist popor de gînduri...

S-au prins alături cînd simțiră că tot același val le saltă,
Și azi, brăzdind nemărginirea, merg înfrățite laolaltă...

Poezia Din Viață de Octavian Goga

Poezia Apus de Octavian Goga

APUS

Duminecă. Nu-i nimeni pe alee,
Și-n împietrită pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blînda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roșii curcubeie
Se frîng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una cîte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pîn' ce tîrziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,
Cînd noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cîntec al tăcerii...

Poezia Apus de Octavian Goga

Poezia Trecutul de Octavian Goga

TRECUTUL

S-abat mustrări din altă vreme,
Din vremea cînd nu ne știam,
Și vin pe nume să mă cheme,
Să-mi strige nopțile la geam,
Ca o pădure de blesteme...

Trecutul tău de-odinioară,
Prăpastie cu multe guri,
Cu ăntrbări ce mă-nfioară,
Cu șerpuiri și cotituri...
Trecutul, nesătulă fiară...

Trecutul, umbră vinovată,
Tîlhar scăpat de subt zăvor,
Din cripta lui întunecată
Se furișează, călător,
Și lîngă patul meu s-arată.

Trecutul, cioclu de morminte,
Sinistru oaspete de-amurg,
Neguțător de jurăminte,
Din haina-i ciuruită curg
Drept zdrențe, aducerile-aminte...

El vine tainic să dezgroape
Tot ce-am închis în țintirim,
Ne-aduce lacrimi în pleoape...
- Dă-mi mîna ta, să-l gîtuim,
Trecutul, cînd îl simți aproape...

Poezia Trecutul de Octavian Goga

Poezia O Ramură Întîrziată de Octavian Goga

O RAMURĂ ÎNTÎRZIATĂ

Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
Cînd toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întîrziată
Ce-a înflorit a doua oară ?

Nu te-ai orit atunci în cale
Să te întrebi : ce taină, oare,
Ascund înțelepțiunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mîine stinse, fără soare ?...

Și dac-o blîndă-nduioșare
Ți-a frînt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitîndu-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina ?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cîntecu-nvierii...

Poezia O Ramură Întîrziată de Octavian Goga

Poezia Așteptare de Octavian Goga

AȘTEPTARE

Trei trandafiri într-un pahar,
Trei trandafiri în floare,
Curați ca de mărgăritar,
Te-au așteptat ieri în zadar
Să-i prinzi în cingătoare...

Te-au așteptat, sărmane flori,
În liniștea mea moartă,
Și,-ngălbenite de fiori,
S-au scuturat de cîte ori
Foșnea un pas la poartă.

Amurgul vinețiu de-april
Îmi rătăcea prin casă,
Cînd frunzele tiptil-tiptip,
Ca niște lacrimi de copil,
Cădeau încet pe masă.

Poezia Așteptare de Octavian Goga

Poezia Munții de Octavian Goga

MUNȚII

Trup sfînt din trupul ce se frînge,
Voi, munți de brad și de stejar,
Străjeri ai țării care plînge,
Plini de povești și plini de sînge,
V-au surghiunit peste hotar.

Nu știu, la cronică nu scrie,
De cînd avem același rost...
Ați mai rămas voi mărturie,
Azi numai frunza voastră știe
Să spuie nunta cum ne-a fost...

Poezia Munții de Octavian Goga

Poezia Cărbunii de Octavian Goga

CĂRBUNII

Cărbunii cînd ți-or arde-n vatră
În seri de ani tîrzii și goi,
Tu stînd la lespedea de piatră
Să te gîndești c-am ars și noi...

Iar cînd din ochii de jăratic
Vor tresări scîntei-scîntei,
Să știi că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată-n ei.

Poezia Cărbunii de Octavian Goga

Poezia Chemare de Octavian Goga

CHEMARE

Subt zidul alb al mînăstirii
Unde-ai închis un scump noroc,
Cu slovele muiate-n foc
Ți-ai scris chemările iubirii...

Eu le cetesc... și dintre șire
Ți-aud chemările de dor
Ca fulgere ce cad în zbor
Spre turnul vechi de mînăstire...

Poezia Chemare de Octavian Goga

Poezia Sufletul de Octavian Goga

SUFLETUL

Ți-e sufletul o mare-nviforată,
Și-n ochii verzi, ce-mi strălucesc în cale,
Eu văd ca-n două vîrfuri de pumnale
O tristă hecatombă-nsîngerată,
Întreagă jertfa biruinții tale.

Pe mine-adîncul apei mă-nfioară
Cu tainele ce nu le știe nime,
Din undele ce suie și coboară
Îmi reînvie basmul cu-o comoară
Ascunsă jos, acolo-n adîncime.

Drumeț chemat de viforele mării,
Cum m-am oprit rătăcitor pe maluri,
Simt noapte-aud suspinele chemării
Luntrașilor, cari vor pieri în valuri...

Poezia Sufletul de Octavian Goga

Poezia Primele Iubiri de Nicolae Labiș

PRIMELE IUBIRI

             I

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și către el privirile-și țintesc -
Un codru nesfîrșit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,,
Un ocean de aripi mișcătoare ;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.

Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmîndu-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cîntecelor grele -
Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt :
Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.

                        II

Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-așez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunați sub ploi de stele.

Brazii mei înalți și plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulțit în mii de copii,
Chipul tău au să ți-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strîns al cugetării
De pe bolta frunții tale.

Peste stînci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, cînd ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Uuma pașilor fierbinți.

Căci foșnindu-ți unduirea
Calmă,-a palmelor subțiri
Mi-ai stins pînă și-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lîngă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire
Ea mi-a dat în viață-un crez.

Ea, al vieții mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cîntecele care
Ție am să ți le-nchin.

             III

Chiar de-a crescut sub aripile foamei
Și-au îngrozit-o bombele-n război,
Mozaicată-n vesele stridențe,
Copilăria mea era în toi.
Erau tristeți sensibile dar scurte,
Punctate de naive bucurii,
Era beția rîsului, deplină
În jocurile noastre de copii.

Sălășluia în noi o altă lume,
Neologică, dac-o privim acum,
O lume populată de imagini
Fantastice, cu-amețitor perfum,
Imagini ce-și schimbau mereu conturul
Și ne-ntărtau să le urmăm în vis
Și ne-aduceau din bezna nopții rîsul
Sub cerul de amiază, larg deschis.

Priveam cu-ncîntătoare simplitate
Viața - ca pe-un joc ori ca pe-un rit -
Doar jocurile au pînă și ele
Cîte-un aspect mai trist, mai înnegrit ;
În joc și-n rit se naște pasiune
Ce se maturizează mai tîrziu !
Atîta numai, că-ntre noi și viață
Plutea un văl de ceață, fumuriu.

Războiul se topise. Un popor
Înfometat se agita în țară.
Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid
Se-njură oamenii și se omoară.
Tata-mpărțea Scînteia prin vecini.
Odată un vecin a vrut să-l taie.
De oftică-n bordeiu-l se stingea
Vădana Melentina, cea bălaie.

Eu presimțeam ceva. O tulburare
Se-adăpostise-n sufletul meu pur.
Încă țineam un ochi deschis spre jocuri
Și-un ochi spre frămîntările din jur.
Cînd tata se-ntorcea trudit acasă,
Cînd veșnic cu alți oameni sta la sfat,
Mie-mi era din cînd în cînd rușine
Că-n timpul ăsta eu mă joc, mă bat...

Eram neliniștit și nici eu însumi
Nu-nțelegeam prea bine tot ce sînt.
Doream să prind a vremii înțelesuri
Întregi în craniul meu atunci prea strîmt.
Cărți peste cărți în nopți sfîrîitoare,
Eu răsfoiam cu degete subțiri,
Simțeam un aer nou foșnind în juru-mi,
Era ca-n preajma unei mari iubiri.

Ea a venit - un vînt de bucurie
Ce mi l-am tălmăcit mult mai tîrziu,
Un vînt de bucurie mă pătrunse
Cînd am strigat deodată tare : Știu !
Știu pentru ce adesea-i palid tata,
Știu ce înseamnă-aceste noi furtuni,
În fața unui semn pictat pe ziduri,
Știu pentru ce vă bateți, oameni buni !

Viață, mi-ai deschis înfățișarea
Compusă din lumini și umbre, crud.
Neregulate și bubuitoare
Pulsările-ți lăuntrice le-aud.
Și-n miezul unui ocean de patimi
Azi am văzut mai clar decît oricînd
În gloriosu-i clar de bătălie
Partidul Comunist înaintînd.

Și ochii mei îndrăgostiți de dînsul,
Cu strălucirea lui mi i-am umplut,
Și-n oastea lui, transfigurați și mîndri,
Pe-ai mei, cei mari și dragi, i-am cunoscut,
Și zile-ntregi n-am fost decît lumină
Și numai fericire eu am fost.
Așa a început atucia întîia
Iubire-a mea, și-al vieții mele rost.

                 IV

Mergeam tăcuți alături, străini, odinioară
Și presimțeam că astăzi vom fi îndrăgostit
De fața ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu știam că nimeni n-are să poată șterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrățișate strîns.

Că prins de-o viață nouă și-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deși-mi place cînd scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumusețea privirilor semețe,
Izvoare de lumină, de umbre și scîntei,
Dar bănuisem numai adînca frumusețe.
De dincolo de ochii mari și grei,

Ce mai tîrziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Și-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminîndu-mi viața cu flacăra-i curată
Fără de care n-aș putea trăi.

Iubire-mi închinată Partidului avuse
De străbătut aceleași etape, pe alt plan.
M-a încîntat mișcarea mulțimii nesupuse,
Acest aspect măreț de uragan.

Mari nedreptăți : - belșugul strîmb împărțit, cumplită
Robia de pe-ogoare - le-nțelegeam abia,
Iar El, cu fapta - paloș și vorba - dinamită
Sub ochii-mi le slăbea ori le surpa.

Cînd alții plini de spaimă priveau acestea toate
Pîndind ce-o să se-aleagă din acest viu tumult,
Mai știu ? Și o bravadă involuntară, poate,
M-a îndemnat să-l îndrăgesc mai mult.

Știu, instictivă-mi fuse întîia mea pornire -
Visam să smulg vieții clocotitoare prăzi -
Mă îmbăta galopul pe cal, în nesfîrșire,
Și mă-mbătau uralele pe străzi.

Dar s-a-nchegat gîndirea în zori de vîrstă nouă,
În zori încendiate de-un chin nehotărît,
Cînd zbori să prinzi ideea cu palmele-amîndouă,
Și-o scapi, să te frămînți, și ți-i urît...

Nepotolită sete în pragul tinereții
Îți mistuie adîncul cu jaru-i amărui.
Dorința de-a pătrunde problemele vieții
Mi-am adăpat-o la izvorul Lui.

Unii mi-au spus - ia seama, e fermecată apa,
Tot ce-i al tău, în tine, de-o bei, îți va stîrpi,
Nu vei mai fi tu însuți, și deschizîndu-ți pleoapa
Cu ochi străin, al gloatei, vei privi

Nesățios sorbit-am din apa cercetării
Pornite-n zbor pe drumul cel mai înalt și drept :
Rămas-am eu - cu propii mei ochi văd largul zării,
Doar inima mi-i mai călită-n piept.

Din fenomene oarbe ce mă-ngrozeau alt'dată
Am deslușit natura necontenit lucrînd,
Materia-n mișcare și-n forme distilată,
Simetrică priveliște de gînd.

Mai mult ca înainte iubind acum pămîntul
Împădurit cu oameni, am înțeles să-i cer
Adînca simfonie ce-n codri-o sună vîntul,
Nu murmurul copacului stingher.

Eu am văzut cum chinuri impure : sărăcia,
Cu-ntreaga ei povară de certuri și bătăi,
Dorința de avere ce roade omenia
Și-i tulbură înalte văpăi,

Se schimbă-n alte chinuri, înalte și curate :
Îngrijorarea pentru destinul tuturor,
Ori smulgerea din suflet a vechilor păcate,
Nedemn de-acest ev înnoitor.

Cînd vrei să urci mai slobod ai înnoirii munți
I-i dat și renunțării să-și aibă-n toate partea ;
La fadele nimicuri ce le-ai iubit, renunți
Cînd vrei ca evul tău să-nfrîngă moartea.

Iar sisciplina care te îngrozea cîndva
O iei acum cu tine, tovarăș de-nălțime,
Precum ideea care în mine clocotea
Se lasă strînsă-n ritmuri și în rime.

                     V

Stea polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte,
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, lumile, roiuri astrale
Se-nvîrt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdrunciumată putere-n tărie.

Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmășite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri !
Îngrozitoare schimbarea atunci :
Floarea vulcanilor crește din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetație, suflete, mori.

Arde o stea între multe stele,
Ard pe ceruri și pe drapele,
Capăt de osie - roșia stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură
La anotimpuri de frig și căldură,
Și cînd furtunile mă bîntuiesc,
Cerbii și vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frînge osie mea,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumii ar zbura și-ar țipa,
Dacă s-ar frînge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cîntecu-ar prinde scrîșnet de cretă,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frînge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, știu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia mea este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frînge nicînd,
Trece prin miezul acestui pămînt,
Pe ea, iubito, sînt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Poezia Primele Iubiri de Nicolae Labiș

Poezia Partidului de Nicolae Labiș

PARTIDULUI

Lumina ideală cînd Dante contemplase
călăuzit de scumpa-i simbolică femeie,
cuvîntul i se stinse și mîna lui sculptase
al treilea pîlc și ultimul de stele-n epopee.
Umplînd cu vii popoarele abtractele genuni
spre-a se-ndruma prin ele la sferele divine,
el n-a primit din partea supremei viziuni
puterea de-a o-ncape întreagă în terține.

Și noi cutreierarăm făgașuri infernale
cu asudate palme izbind ori alinînd
Vrăjmașii ori umilii ce ne-au ieșit în cale,
nu-n spațiul ptolomeic, ci-n viață, pe pămînt.
Dar cînd, adînc dorită, flamura ta de pară
ne-a-nfiorat privirea, partidul meu, atunci
din creștete zvîcnit-a cu scut și lance-afară
cîntecul nou, s-asculte mărețele-i porunci.

Aceasta-i marea-ți forță : faci clopot de argint
din inimile noastre, ori tunuri pe crenele,
dur aliaj în care eu recunosc distinct
părinții mei, iubirea și visurile mele.

Nu răzimat în cîrja metaforelor fade,
ci drept, din zare-n care, sub ceru-mpurpurat,
crescute larg în suflet cîmpiile baladei
cu pași definitivi mi-ai măsurat.

Sînt oameni căror viața le-a dat înalte premii,
medalii sunătoare, cu clinchet argintiu.
Eu unu-mi cresc, tovarăș cu clopotul poemei,
Totalul vis - ostașul tău să fiu.

Poezia Partidului de Nicolae Labiș

Poezia Temeiul Ni-i Frăția de Tudor Arghezi

TEMEIUL NI-I FRĂȚIA

Frăția ni-i temeiul,
V-o spunem mai cu seamă cu condeiul,
Că scrisul și hîrtia țin locul, pe curat,
Și-al omului de-alt'dată, de-acum numerotat.
Cît ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiți,
Să vă-nălțăm în rîndul de oameni fericiți.
Fiindcă-ncepeți viața din nou cu noi în frunte,
Să ținem socoteala și-a treburilor mărunte.
Ce faceți voi cu-atîta întindere de țară ?
V-ajunge cîtă sapa și plugul cîtă ară.
Bucata de țărînă pe care-ați semăna
N-ar fi nici trebuință să zici e-a mea, e-a ta,
De fapt, întreg pămîntului e-al nostru,-al tuturor,
De vreme ce frățește trăim pentru popor.
Îl împărțim cu vorba de-a latul pe hotare.
Cu cît mai mare-i rangul, și-ntindere mai mare.
De pildă, pentru Vodă și seminției sale
Le-am pregătit mai multe moșii de deal și vale
Și șesuri, munți și codri, cărbune și țiței,
Făr-a uita la daruri nici lista de căței ;
Un țărm și-un cot de mare,
Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,
Conace și palate, grădini pentru stăpîne,
Cu mori, cirezi și turme și herghilii și stîne.
Familia-nmulțită cu prinți și pricepese,
Că nașterile-s multe, în șiruri lungi și dese,
La unchi, mătuși, cumnate, surori, nepoți și veri,
Și alte rubedenii de mîine, de-azi, de ieri,
Se cade fiecare, în vîrstă și sugaci,
Să aibă cîte-o țară cu vii și-un cîmp cu vaci,
O fabrică de zestre și pivnițele sale ;
Să iasă, din ce curge și pică mult, parale.
Să facem, cuvenite la gineri și nepoate,
Din optzeci de județe, optzeci de principate.
O dinastie nouă se-ncheagă pe-ndelete,
Băieți cîteva rînduri și cîteva de fete,
Și nu e trebuință, născuți de-aceeaș mamă,
Să semene cu tatăl, dac-ai băgat de seamă.
Ba nu e nici nevoie să știe să vorbească,
Așa-zicînd, vreo limbă, de pildă, plugărească.
Pentru coșar și vite, cu două-trei streine,
Ajung să se-nțeleagă cu voi destul de bine.
Că tălmăcirea-n aur a limbii și venitul
Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul.
Dealminteri, cîrmuirea și bunii ei cîrmaci
Se îngrijesc să aibă cît mai cuminți tîlmaci.
La urma urmei, domnii pot face o ispravă
De prinți, chiar dacă limba li-i groasă și gîngavă.
În parcuri ocolite cu ghimpi, de vînătoare,
Vom strînge-ntre zăplaze fazani și căprioare ;
Să le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cușcă.
Te-apucă dorul nobil și patima de pușcă
Și ai la îndemînă vînaturile grase,
Fără să-ți bage frica și tremurul în oase,
Sălbătăciunea-n codru prin că te miroase.
Primejdia-i ferită, să-ți iasă-n drum un țap
Și să te-arunce-n rîpă, de-a dura, peste cap.
Ne place ciuta blîndă, copilă și zglobie,
Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie.
Vînatul, ca și omul, împrejmuit cu legi,
Îl ai cînd vrei și sigur și poți să ți-l alegi.

Poezia Temeiul Ni-i Frăția de Tudor Arghezi

Poezia Cîntec de Octavian Goga

CÎNTEC

Eu ți-am făcut un cîntec, o salbă împletită
Din umbră și lumină, din patimi și din stele,
Iubirea mea păgînă pe veci nepovestită,
Cu zestrea ei întreagă, i-o dau cîntării mele.

Eu ți-am făcut un cîntec să te petreacă-n cale,
Să-i simți arzînd la tîmple suflarea de otravă,
Să reînvie noaptea în visurile tale
Îmbrățișarea noastră flămîndă și bolnavă

Poezia Cîntec de Octavian Goga

Poezia Departe de Octavian Goga

DEPARTE

Și-acuma, cînd pămîntul și apa ne desparte,
Tu-mi vii tot mai aproape, cu cît plec mai departe...
Și-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină
Și-n jocul ei de umbre și-n jocul de lumină,
Oriunde mă mai cheamă un strop răzleț de viață
Tu vii și pretutindeni ești pururea de față...
Și azi mi te apropii... Iar mi-ai pătruns în casă...
Din liniștea-nnoptării tăcerea ta m-apasă.
Te simt tot mai aivea și-atîta de fierbinte,
Cum simte ucigașul aducerea-aminte...
Ești tu, ca totdeauna. Din nou îmi pari mai vie.
Trecutul, ca o fiară, din neguri reînvie...
Mi-ai destrămat iar tihna, mi-ai sugrumat răgazul,
Răsufletul tău moale mi-a-ncolăcit grumazul,
Mă strînge ca un șarpe cu solzii de văpaie,
Și rostul tău îmi umple tot golul din odaie...
Din raza care trece ferestrele deschise
Îmi flutură cuvinte odinioară zise...
Mi se desfac prăpăstii din golul neființii,
Aud cum patimi negre se sfîșie cu dinții...
Răsare-o glumă,-un cîntec, un zîmbet ori un vaier,

Mă năvălesc într-una, se zbuciumă, se-ncaier
Și dintr-o dat' păreții par căptușiți cu șoapte...
Ce groaznică orgie e-n fiecare noapte !...

Poezia Departe de Octavian Goga

Poezia Breve Sogno de Octavian Goga

BREVE SOGNO

Ce mort frumos s-a deșteptat în mine
Subt farmecul atingerilor tale...
O stea s-a smuls din negura din vale
Și-a răsărit o floare pe ruine...

Cu-nfrigurări de visuri triumfale
Viața iar mi-a fulgerat prin vine
Și tainice nemărginiri senine
Mi s-au deschis strălucitoare-n cale...

Femeie, tu, solia primăverii,
Tu mi-ai vrăjit misterul învierii
Și oaza magică dintr-o Sahară,
Unde-am murit pe veci a doua oară.

Poezia Breve Sogno de Octavian Goga

Poezia Tristia de Octavian Goga

TRISTIA

Tristețea mea, adîncă mare,
Fără de margini, fără fund,
În largul ei fără hotare
Atîtea vifore s-ascund...

Tristețea, zestre de-o viață,
M-a petrecut de obicei,
Tăcută peșteră de ghiață,
Atît de frig e-n umbra ei...

Tristețea ce zîmbește mută
Din ochii mei cînd ne-ntîlnim,
Cu taina ei nepricepută
Mă cheamă azi în țintirim...

Poezia Tristia de Octavian Goga

Poezia Strigoii de Octavian Goga

STRIGOII

Case putrede, bătrîne
De rușine și păcate,
Case negre, dărîmate,
După voi ce mai rămîne ?

Sunt strigoii din vechime
Prinși în var și-n cărămidă,
Să-i alunge, să-i ucidă
Nu e-n stare încă nime...

Cu răsuflete de ură,
În scrîșnirea lor flămîndă,
Ei se-nșiruie la pîndă
Pe la orice cotitură.

Orișicît de înainte
Noi împingem carul vieții,
Ei stropesc în ochi drumeții
Cu țărînă din morminte.

Stați cu mîinile-amîndouă,
Meșteri mari în apărare,
Căci strigoi, cu mic, cu mare,
Vor să strice casa nouă...

Poezia Strigoii de Octavian Goga

Poezia Tovarăși de Octavian Goga

TOVARĂȘI

Îi vezi tovarăși... Liniștea de seară
I-a împăcat... Cei doi copaci visează...
Cu trupurile lor se-mbrățișează
Și-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.

Pesemne-acum, cînd luna luminează,
Ei se gîndesc la vremi de-odinioară,
La vifore și lupte ce-ndurară
De cînd pe culme-alături sunt de pază.

Sub bolta lor cum stăm, nu ți se pare
Că sfînta noastră dragoste tîrzie
Ne mai trimite-o proaspătă iertare ?

Și nu simți tu în suflet începutul
Unei vieți de nouă armonie,
Acum cînd moare-n depărtări trecutul ?...

Poezia Tovarăși de Octavian Goga

Poezia Vita Nuova de Octavian Goga

VITA NUOVA

Te-am dărîmat, hotar de-odinioară,
Brîu împletit din lacrimi și din sînge,
Veriga ta de foc nu mă mai strînge
Și lanțul tău a încetat să doară.

Trecutul însă tot se mai răsfrînge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plînge...

E în zadar ! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărîmitură.
Pe veci în mine fiara a murit !...

Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...

Poezia Vita Nuova de Octavian Goga

Poezia Înviere de Octavian Goga

ÎNVIERE

A fost o lungă, jalnic-agonie,
Cu stingere de fiecare clipă,
Mi-a fîlfîit pierzarea din aripa
Peste întinsă nopții-mpărăție.

Drumeț înfrînt de-a patimii risipă,
Vîslaș bolnav, purtat de vijelie,
M-a doborît a valului mînie,
Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă.

Erau să vie cioclii să mă-ngroape,
Cînd stînd închis în casa mortuară,
Tu te-ai ivit la patul meu, aproape.

Atunci, cu sfînta vieții frenezie,
M-am ridicat din morți a doua oară
Și mi-am făcut din moarte-o cununie.

Poezia Înviere de Octavian Goga

Poezia Vorbesc Tăcerile de Octavian Goga

VORBESC TĂCERILE

Acum cînd tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăcerile înfricoșate
În largul țării românești.

Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.

Le poartă vîntul primăverii,
Și cresc, și tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.

Pe urma lor bolnav pămîntul
Resimnte taină și fior,
Otravă n-a avut cuvîntul,
Mai tare ca otrava lor !

Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă brațele trunchiate,
Cum plîng picioarele de lemn.

Poezia Vorbesc Tăcerile de Octavian Goga

Poezia Afară Trece Moartea de Octavian Goga

AFARĂ TRECE MOARTEA

Afară trece moartea în goană peste țară,
I-atîta plîns și vaiet ș-atît blestem afară,
Că brațul meu tresare și mă-nfior, femeie,
Ca mîna ta plăpîndă în mîna mea să steie,
Acum cînd trece moartea în goană peste țară...

N-auzi ce munți de patimi ne strigă la fereastră,
Să ne topim într-înșii și noi văpaia noastră,
Un picur în pierzarea care-și întinde hora.
Al tău nu pot fi astăzi, căci sunt al tuturora,
Acum cînd munți de patimi ne strigă la fereastră.

Ridică-ți ochii tulburi și roagă-te, femeie,
Ca zvon de biruință să vie din tranșeie,
Să-mi scuture din suflet funinginea și ura,
Să pot să-ți dau iar ție și inima, și gura,
Ridică-ți ochii tulburi și roagă-te, femeie...

Poezia Afară Trece Moartea de Octavian Goga

Poezia Ceahlăul de Octavian Goga

CEAHLĂUL

Va fi-ntr-o zi de primăvară
Cu molcom zvon în zări albastre,
Cînd poate nimeni n-a mai plînge
Fărămițarea țării noastre.

În negură de ani de zile
Se va fi cufundat Calvarul
Și doar bătrînii de-or mai spune
Pe unde-a fost de mult hotarul...

Atunci se va urni deodată
Într-un cutremur toată firea
Și-un chiot surd din depărtare
Va despica nemărginirea...

De peste granița cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigînd spre țarina Moldovei,
Un munte s-a porni să vie...

Și va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la dușmani,
Ceahlăul s-a întors acasă.

Poezia Ceahlăul de Octavian Goga

Poezia Pămînt și Cer de Octavian Goga

     PĂMÎNT ȘI CER

                 I

Pămînt, și pămînt... Ogradă vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Povestea ta o știu... e neschimbată...

Așa muncit de-o tainică arsură,
Rîvnind o nouă jertfă-nsîngerată,
Flămînd și rău, așa mi te arată
Din moși-strămoși a veacurilor gură.

De-aceea,-nvins și obosit de tine,
Cu suflet chemat de zări senine
De cîte ori mă cerceta misterul,

                  II

Acolo-n slavă, binecuvîntate,
Ardeau lumini sfințite din vechime,
Era un templu unde n-a fost nime
Din lumea asta plină de păcate...

Altar aveam acolo-n înălțime,
Căci, după poarta bolții înstelate,
Homer mi-a dat a zeilor cetate,
Isus mi-a dat curata lui treime...

Putea oricît să stăruie minciuna
Aci în praf... căci ochii totdeauna
Scăldîndu-se-n tăriile albastre,

Mă învățau în nopți de reverie,
Că este sus, în cer, o armonie,
Ce-i dincolo de patimile noastre...

                      III

Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte și-a otravă...

Zbătîndu-se în goana lui de fiară,
Pămîntul simt s-a urcat în slavă ;
Mașina lui îmi uruie grozavă
Spărgînd a bolții pace legendară...

Rănit văzduhul tremura-n răsfrîngeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Și-n mintea mea un basm frumos se frînge !

Nu mai ești sfîntă rază diafană,
Căci cerul alb și fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sînge...

Poezia Pămînt și Cer de Octavian Goga

Poezia De Profundis de Octavian Goga

DE PROFUNDIS

Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Cîmpii de grîu, cu marea-nșelătoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare
Își legănau în pragul altor zile,
Cu leneș ritm, podoaba legendară...

Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare...

Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe și nemîngîiete,
Tăcute urne, tainice colinde,
Grozave peșteri, ce-ngropați ruine,

Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre...

Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, rîuri de văpaie
E toată goana sîntelui fierbinte,
Din uri și patimi prinse-n jurăminte :
E țintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din cîmpuri de bătaie...

O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe cîmpie,
Din haina lor rîd flori de păpădie.
Dar jos, subt stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăție
De năzuiți, de carne și de oase...

Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,

Biruitorii cîmpului de plîngeri,
Care, murind, zîmbeau în agonie ;
Sunt măcinișul negrelor înfrîngeri,
Bieți muceniți, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul,
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze ;
Sunt umbrele ce-au azvîrlit spitalul
Din patul lui sub huma milostivă,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strîmbe de durere ;
Sunt gloata tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig, în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală...
Toți înfrățiți în neorînduială,
I-acopere pămîntul, deopotrivă.

Străine, tu, culegător de grîne,
Tu, ce-mi cutreieri țara după pîne,
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Cînd treci pe lîngă tragica movilă,
Vorbește-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adîncimi vulcanul...
Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gîndi că-n snopii ce vei strînge,
În orice bob avem un strop de sînge ;
Tu satură-ți cohortele păgîne...
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrîne
Cînd s-a porni de-acolo uraganul !...

Poezia De Profundis de Octavian Goga

Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.

                       II

A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.

Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.

   III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.

Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.

Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.

Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.

                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.

Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

Poezia Un Altul Zise de Tudor Arghezi

UN ALTUL ZISE

Un altul zise : - Oameni, ca să-nțelegeți bine
Tot rostul fără seamăn, ce vi se și cuvine,
Și noi, tîlmacii legii, ne-am hotărît supuși
Să ascultăm porunca unei mai mar păpuși.
Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Președinte,
Totuna e, la urmă : zicală de cuvinte.
El dă dintr-o sprînceană, l-am și-nțeles, că-l știu,
Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,
Și voia lui de pace
Sau de război e lege, că vrea sau se preface.
Atunci, se arătară cinci inși ca de argint,
Cu mîna-ncîrligată în sus, blagoslovînd,
Ca să dezlege, - zice Iordanul din pustie, -
Curelele opincii Celui-ce-va-să-vie.
Neîmbrăcați în piele de capră, groși în fuste
Și burți, dădeau dovadă că nu mîneau lăcuste,
Ca omul sihăstriei, naintemergătorul
Ioan Botezătorul.
Cu foalele lăsate sta otova piciorul.
Pe frunți purtau cunună cu fund, ca de tingire,
Sticlind din diamante, zmaralde și safire.
Veneau sunînd cădelniți în jurul lor și alții,
Un cor de glasuri, psalții.
- Noi sîntem todeauna cu orice stăpînire
Și-o legănăm cu stihuri cîntate din psaltire,
Creștinii cu creștinii, păgînii cu păgînii,
Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpînii.
Ieșea șoptit un murmur, din pîlc, o rugăciune :
Deșertăciune-s toate, sîntem deșertăciune...
Nu-ți bizui nădezdea de mîine niciodată
Pe zilele, ca zoana și pleava vînturată...
În gemete și plînset ne trecem și-n povară...
Nu adunați în viață durerilor comoară.
Comoara voastră-i strînsă în cer și, după moarte,
Cel ce cunoaște toate vă cheamă și v-o-mparte...
Iubiți-vă mai-marii și-i ascultați... Veniți
Și-ngenuncheați la tronul aleșilor, smeriți...
Sînteți flămînzi desculți și goi ? Un sătul
Nu are ce v-așteaptă, pe voi, mai îndestul.
Uitați-vă-n văzduhuri cum cele zburătoare
Nu se-ngrijesc de hrană și-o au cu-mbelșugare...
Și cine-i înveștmîntă pe crini împărătește ?
Izvoarele și unda lor cine le păzește ?...
Răbdați cu bucurie mucenie și chin,
Prigoană, nedreptate, batjocură... Amin.

Pagini

Postare