Poezia De Ce Să Mori Tu? de Mihai Eminescu

DE CE SĂ MORI TU ?


Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Cînd se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plînge pe-o ruină,
Ori o lună gînditoare pe un nour vagabond.


Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Ești săracă dar bogată, mîhnită dar senină!
Ce să plîngi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină
Dacă fața și-e urîtă, pe cînd anii-ți sunt de foc.


Cînd ai ști tu cît simțirea-ți și privirea-nduioșată
Cît te face de plăcută și de demnă de iubit,
Tu ai rîde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit
În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată.


Altele sunt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inima de fel.
Pe cînd tu !... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate.


Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin.
O, nu știi cît e de dulce, de duios și de divin
De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele.


O,surîzi, surîzi odată! Să te pot vedea... o sîntă,
O martiră ce surîde printr-a lumei dor și chin,
Pe cînd ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.


Ai surîs ? !...O! ești frumoasă... înger ești din paradis
Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira
Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.