Poezia Pe Albumul Domnișoarelor Florescu de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOARELOR FLORESCU


Într-o zi veselitoare,
Voi plăcute surioare,
De la rai v-ați coborît.
La fereastra-mi luminoasă,
Flori din lumea grațioasă,
Zîmbind dulce v-ați ivit.
Eram trist, în suferire,
Dar la dulcea-vă privire
S-au șters orice negri nori.
O ! minuni a primăverei !
Prin voi chiar spinii durerei
Se acopere cu flori.

Poezia Pe Albumul Domnișoarelor Florescu de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOARELOR FLORESCU


Într-o zi veselitoare,
Voi plăcute surioare,
De la rai v-ați coborît.
La fereastra-mi luminoasă,
Flori din lumea grațioasă,
Zîmbind dulce v-ați ivit.
Eram trist, în suferire,
Dar la dulcea-vă privire
S-au șters orice negri nori.
O ! minuni a primăverei !
Prin voi chiar spinii durerei
Se acopere cu flori.

Poezia Pe Albumu Domnișoarei A. Jora de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI A. JORA


Eram în tristă singurătate
Privind omătul căzut din nori.
Iarna cu-a sale mîni înghețate
Lipea de geamuri albele-i flori ;
Și eu în timpul cel de ninsoare,
Sub cerul negru, plin de furtuni,
Visam la paseri veselitoare,
L-a primăverei scumpe minuni.
Visam l-acele țări depărtate
Pe unde fost-am eu călător,
Țărmuri frumoase și neuitate
De poezie și de amor.
Un dulce oaspe veni atunce,
Un dulce, gingaș, frumos portret,
Trimis de tine ca să-mi arunce
Flori de lumnă, flori de poet.
El îmi aduse a ta gîndire,
Dorul tău june și virginal,
Care-mi șoptiră cu-nduioșire
De-al poeziei plai ideal.
Atunci natura încîntătoare
Undi pe buze-ți blînde zîmbiri,
Și-n ochii-ți veseli un dulce soare,
Și pe-a ta față vii trandafiri.
Jar eu, ferice și-n admirare,
Gîndind la tine, am zis cu dor :
„O ! tinereță ! cine te are,
Are un farmec învingător !”

Poezia Pe Albumu Domnișoarei A. Jora de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI A. JORA


Eram în tristă singurătate
Privind omătul căzut din nori.
Iarna cu-a sale mîni înghețate
Lipea de geamuri albele-i flori ;
Și eu în timpul cel de ninsoare,
Sub cerul negru, plin de furtuni,
Visam la paseri veselitoare,
L-a primăverei scumpe minuni.
Visam l-acele țări depărtate
Pe unde fost-am eu călător,
Țărmuri frumoase și neuitate
De poezie și de amor.
Un dulce oaspe veni atunce,
Un dulce, gingaș, frumos portret,
Trimis de tine ca să-mi arunce
Flori de lumnă, flori de poet.
El îmi aduse a ta gîndire,
Dorul tău june și virginal,
Care-mi șoptiră cu-nduioșire
De-al poeziei plai ideal.
Atunci natura încîntătoare
Undi pe buze-ți blînde zîmbiri,
Și-n ochii-ți veseli un dulce soare,
Și pe-a ta față vii trandafiri.
Jar eu, ferice și-n admirare,
Gîndind la tine, am zis cu dor :
„O ! tinereță ! cine te are,
Are un farmec învingător !”

Poezia Pe Albumul Domnișoarei Maria Docan de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI MARIA DOCAN


Mițulică, dulce floare,
Vai de mine ! ce-am aflat ?
O albină-otrăvitoare
De guriță te-a mușcat ?


Și cu boală dureroasă
Tu, drăguță, te-ai luptat,
Și din fața ta voioasă
Rozele s-au scuturat ?


Ardă-o docul de albină
Ce văzîndu-te-a gîndit
Că se află-ntr-o grădină
Și de tine s-a lipit !


Dar n-ai grijă, Măriucă !
Viespea crudă va peri,
Iar tu lîngă-a ta mămucă
Lesne vei reînflori.


Primăvara nu-i departe
Cu plăcutele-i comori ;
În curînd a să ai parte
De-ale tale dulci surori.


Pe-a ta față zîmbitoare,
Pe sub ochii-ți drăgălași
Răsari-vor lăcrimioare
Și voioși tradafirași.


Iar de vrei să n-ai măhnire
Și să scapi de orice chin,
Te lipești cu iubire
De-al mămucăi dulce sîn ;


Căci în lume prunc și floare
Au un înger protector :
Floricelele au soare,
Pruncii au mame cu dor !

Poezia Pe Albumul Domnișoarei Maria Docan de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI MARIA DOCAN


Mițulică, dulce floare,
Vai de mine ! ce-am aflat ?
O albină-otrăvitoare
De guriță te-a mușcat ?


Și cu boală dureroasă
Tu, drăguță, te-ai luptat,
Și din fața ta voioasă
Rozele s-au scuturat ?


Ardă-o docul de albină
Ce văzîndu-te-a gîndit
Că se află-ntr-o grădină
Și de tine s-a lipit !


Dar n-ai grijă, Măriucă !
Viespea crudă va peri,
Iar tu lîngă-a ta mămucă
Lesne vei reînflori.


Primăvara nu-i departe
Cu plăcutele-i comori ;
În curînd a să ai parte
De-ale tale dulci surori.


Pe-a ta față zîmbitoare,
Pe sub ochii-ți drăgălași
Răsari-vor lăcrimioare
Și voioși tradafirași.


Iar de vrei să n-ai măhnire
Și să scapi de orice chin,
Te lipești cu iubire
De-al mămucăi dulce sîn ;


Căci în lume prunc și floare
Au un înger protector :
Floricelele au soare,
Pruncii au mame cu dor !

Poezia Pungulița de Vasile Alecsandri

PUNGULIȚA

dedicată unui zgîrcit


„O ! punguliță dalbă,
Cu dragoste-mpletită
De-o mînă mică, albă
Și mie mult iubită !


Minune drăgălașă
Ce-ncînți a mea privire !
Tu, care-ai fost partașă
La tainica-i gîndire,


Fii un izvor de bine
Sărmanilor din lume,
Ca toți să se închine
La dulcele ei nume.


Fii, pungă adorată,
O amintire vie
De ziua neuitată
Cînd te-a trimis Ea mie !”


Așa zicea-n estazu-i
Un tînăr cu iubire
Și lacrimi pe obrazu-i
Curgeau de fericire ;


Dar corbul cel prădalnic,
Tîmpit de bătrîneță,
Rosti : „Nebun și jalnic
E omu-n tinereță !


Și mintea-i e căzută
În grea și tristă boală !
Sărmanul ! el sărută
O punguliță... goală !”

Poezia Pungulița de Vasile Alecsandri

PUNGULIȚA

dedicată unui zgîrcit


„O ! punguliță dalbă,
Cu dragoste-mpletită
De-o mînă mică, albă
Și mie mult iubită !


Minune drăgălașă
Ce-ncînți a mea privire !
Tu, care-ai fost partașă
La tainica-i gîndire,


Fii un izvor de bine
Sărmanilor din lume,
Ca toți să se închine
La dulcele ei nume.


Fii, pungă adorată,
O amintire vie
De ziua neuitată
Cînd te-a trimis Ea mie !”


Așa zicea-n estazu-i
Un tînăr cu iubire
Și lacrimi pe obrazu-i
Curgeau de fericire ;


Dar corbul cel prădalnic,
Tîmpit de bătrîneță,
Rosti : „Nebun și jalnic
E omu-n tinereță !


Și mintea-i e căzută
În grea și tristă boală !
Sărmanul ! el sărută
O punguliță... goală !”

Poezia Plecarea Din Orașul Blestemelor de Eugen Jebelean

PLECAREA DIN ORAȘUL BLESTEMELOR



În Necropolis, muzici fremătau,
În toamnă, într-o surdă zi, tîrziu.
Murisem de demult
Și stam pe catafalcu-mi purpuriu.




Gemu o ușe lin, și, în tăcere,
Pătrunse cineva pe ușe :
Ființa pentru care mult am plîns în viață
Și care - mort chiar - o iubesc. Și rîse.




Galbena-mi față mîngîind-o,
Rîse și hohoti cu glas pustiu :
,,Strălucitorule, aicea te găsesc?
Urîta Budapestă ți-e sicriu?''




,,Nu-ți mai aduci aminte de lumina
Ce suie pe mormintele din sud și rîde?
Aici, la Budapesta, viața e urîtă
Și-al morții chip de mii de ori mai hîd e.''





,,Vino din al blestemului oraș.
Vino, mort drag, vino cu mine.
Aici nu-i loc ca să visezi frumos,
Nici pentru marile iubiri, de lacrimi pline.''




Și-mi luă molatec mîinile în mîini
Și rîse, rîse nebunește.
Și de atunci, spre cimitirul de la miazăzi,
Un mort, un mort sărman se pregătește.

Poezia Plecarea Din Orașul Blestemelor de Eugen Jebelean

PLECAREA DIN ORAȘUL BLESTEMELOR



În Necropolis, muzici fremătau,
În toamnă, într-o surdă zi, tîrziu.
Murisem de demult
Și stam pe catafalcu-mi purpuriu.




Gemu o ușe lin, și, în tăcere,
Pătrunse cineva pe ușe :
Ființa pentru care mult am plîns în viață
Și care - mort chiar - o iubesc. Și rîse.




Galbena-mi față mîngîind-o,
Rîse și hohoti cu glas pustiu :
,,Strălucitorule, aicea te găsesc?
Urîta Budapestă ți-e sicriu?''




,,Nu-ți mai aduci aminte de lumina
Ce suie pe mormintele din sud și rîde?
Aici, la Budapesta, viața e urîtă
Și-al morții chip de mii de ori mai hîd e.''





,,Vino din al blestemului oraș.
Vino, mort drag, vino cu mine.
Aici nu-i loc ca să visezi frumos,
Nici pentru marile iubiri, de lacrimi pline.''




Și-mi luă molatec mîinile în mîini
Și rîse, rîse nebunește.
Și de atunci, spre cimitirul de la miazăzi,
Un mort, un mort sărman se pregătește.

Poezia Inima Ledei de Eugen Jebeleanu

INIMA LEDEI





Zvîrleau în mine vrăjitoarele
În a-ntristatelor minuni livadă.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
Însă iubită dispăru în goană.
Frumoasa mea iubită : fragedul Surîs.




Plîngeau și hohoteau de rîs Mumele Codrilor.
Ceață era, și-n oarbă noapte-ndoliată,
În a-ntristatelor minuni livadă,
Inimi cădeau vuind,
Iar eu mi-acopeream privirile.




Inimi zvîrleau în noapte vrăjitoarele.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
În a-ntristatelor minuni livadă,
Greu de mîhnire stam, și singur.
Cădeau din ceață inimile,
Mici și urîte, inimi tari, de piatră.





Deadată, vrăjitoarele se risipă,
Și-n liniște, în alb vestmînt și-nlăcrimată,
Pe-a întristatelor minuni livadă,
Veni spre mine o femeie
Și-mi ridicai spre dînsa fața.




Ea mă privi și căutîndu-și inima
( Și-acuma o mai simte chipul meu )
În a-ntristatelor minuni livadă,
Îmi aruncă inima-n față,
Bolnava, calda-i inimă, sărmana.

Poezia Inima Ledei de Eugen Jebeleanu

INIMA LEDEI





Zvîrleau în mine vrăjitoarele
În a-ntristatelor minuni livadă.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
Însă iubită dispăru în goană.
Frumoasa mea iubită : fragedul Surîs.




Plîngeau și hohoteau de rîs Mumele Codrilor.
Ceață era, și-n oarbă noapte-ndoliată,
În a-ntristatelor minuni livadă,
Inimi cădeau vuind,
Iar eu mi-acopeream privirile.




Inimi zvîrleau în noapte vrăjitoarele.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
În a-ntristatelor minuni livadă,
Greu de mîhnire stam, și singur.
Cădeau din ceață inimile,
Mici și urîte, inimi tari, de piatră.





Deadată, vrăjitoarele se risipă,
Și-n liniște, în alb vestmînt și-nlăcrimată,
Pe-a întristatelor minuni livadă,
Veni spre mine o femeie
Și-mi ridicai spre dînsa fața.




Ea mă privi și căutîndu-și inima
( Și-acuma o mai simte chipul meu )
În a-ntristatelor minuni livadă,
Îmi aruncă inima-n față,
Bolnava, calda-i inimă, sărmana.

Poezia Lupta cu Boierul de Eugen Jebeleanu

LUPTA CU BOIERUL



Simțeam că, dacă-l las, boierul
Cu cap de porc mă va ucide.
Rînjind, ședea lățit pe aur
Cu ghearele înțepenite.
De-l las, simțeam că mă ucide.




Grețosu-i trup de porc, cu grijă,
I-l mîngîiai. S-a-nfiorat.
,,Privește cine sînt'' ( șoptit-am )
Și creieru-mi i-am arătat.
Privind-l, hohoti turbat.




( M-o crede-un biet vîntură-lume, -
Gîndit-am ). În genunchi picai.
Pe țărmul vieții vuitoare,
Ne-aflam. Se însera. Strigai :
,,Dă-mi aurul pe care stai !''




,,O clipă - și mă poate pierde.
S-aștept - nu mi-i îngăduit.
La drum mă-mping, m-atrag în zare
Mari taine fără de sfîrșit.
S-aștept - nu mi-i îngăduit''.




,,Ți-i inima de-osînzi păzită,
A mea e toată-o rană grea
Și, totuși, binecuvîntată-i :
E viață și e dor în ea :
Dă-mi aurul. Să pot pleca''.




,,Al mării-ntins mi-așteaptă vasul,
Și mii de corturi sclipitoare,
Un soare nou, miresme stranii,
Și alte-ospețe și fecioare
Mă cheamă și m-așteaptă-n zare''.




,,Vuiește-n mine viața-ntreagă,
Tot ce e nou spre mine zburdă.
Un vifor sînt, de sfinte vise,
Orice visare-a ta e surdă.
Hai, spintecă - aurită-ți burtă !''





Grea, oarbă, seara ne cuprinse.
Gemînd și întristat, stam eu.
Și val de val venea să-mi spună :
,,Noi aștetă. Ai aur greu ?''
Val după val vuia mereu.





Crunt ne izbirăm. Țărmul mării
Se clătină. Cu mîna mea
Îi rupsei carnea grea. Degeaba.
El auru-și suna. Rîdea.
Și eu nu pot, nu pot pleca.





Și seri cu miile trecută,
Și-mi curge sîngele potop,
Mă cheamă depărtarea-ntr-una
Și eu mă lupt pe-aceași loc
Crunt, cu boierul cap de porc.

Poezia Lupta cu Boierul de Eugen Jebeleanu

LUPTA CU BOIERUL



Simțeam că, dacă-l las, boierul
Cu cap de porc mă va ucide.
Rînjind, ședea lățit pe aur
Cu ghearele înțepenite.
De-l las, simțeam că mă ucide.




Grețosu-i trup de porc, cu grijă,
I-l mîngîiai. S-a-nfiorat.
,,Privește cine sînt'' ( șoptit-am )
Și creieru-mi i-am arătat.
Privind-l, hohoti turbat.




( M-o crede-un biet vîntură-lume, -
Gîndit-am ). În genunchi picai.
Pe țărmul vieții vuitoare,
Ne-aflam. Se însera. Strigai :
,,Dă-mi aurul pe care stai !''




,,O clipă - și mă poate pierde.
S-aștept - nu mi-i îngăduit.
La drum mă-mping, m-atrag în zare
Mari taine fără de sfîrșit.
S-aștept - nu mi-i îngăduit''.




,,Ți-i inima de-osînzi păzită,
A mea e toată-o rană grea
Și, totuși, binecuvîntată-i :
E viață și e dor în ea :
Dă-mi aurul. Să pot pleca''.




,,Al mării-ntins mi-așteaptă vasul,
Și mii de corturi sclipitoare,
Un soare nou, miresme stranii,
Și alte-ospețe și fecioare
Mă cheamă și m-așteaptă-n zare''.




,,Vuiește-n mine viața-ntreagă,
Tot ce e nou spre mine zburdă.
Un vifor sînt, de sfinte vise,
Orice visare-a ta e surdă.
Hai, spintecă - aurită-ți burtă !''





Grea, oarbă, seara ne cuprinse.
Gemînd și întristat, stam eu.
Și val de val venea să-mi spună :
,,Noi aștetă. Ai aur greu ?''
Val după val vuia mereu.





Crunt ne izbirăm. Țărmul mării
Se clătină. Cu mîna mea
Îi rupsei carnea grea. Degeaba.
El auru-și suna. Rîdea.
Și eu nu pot, nu pot pleca.





Și seri cu miile trecută,
Și-mi curge sîngele potop,
Mă cheamă depărtarea-ntr-una
Și eu mă lupt pe-aceași loc
Crunt, cu boierul cap de porc.

Poezia Ștefan Și Dunărea ( Baladă ) de Vasile Alecsandri

ȘTEFAN ȘI DUNĂREA
       ( Baladă )

,,Dunăre ! ce plîngi tu oare ?''
,,Plîng o  floare de sub soare
Ce din sînu-mi a răpit
Ștefan-vodă cel cumplit !''

.............................................

Pe cel țărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sînt trei cete de oșteni,
Turci, tatari și moldoveni.
Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ștefanului !
Iar în cîmpul cel turcesc
Mii de săbii zinghenesc;
Iar în cîmpul tătaresc
Mii de arce săgețesc ;
Iar în cel moldovenesc :
Ștefan-vodă cel frumos
Ș-o copilă, chip duios.
Fata plînge, fata zice :
,,Lasă-mă să fug de-aice,
O !Ștefane, scumpul meu !"
Domnul zice : ,,Nu ! nu vreu,
Nu, pre sfîntul Dumnezeu !
Că-mi ești dulce la privit
Și mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului."
,,De-ți sînt dragă, de-s frumoasă,
Ie-mă, doamne, ori mă lasă."
,,Ba ! de-a fi să lupt de dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
,,Apoi dar, rămîi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine !''
Fata zice și s-aruncă !

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ș-o azvîrl din val în val,
Departînd-o de la mal.

Turcii staun încremeniți,
Moldovenii împetriți
Și tatarii înlemniți.
Stau și ulii în zburare,
Stau și caii-n alergare,
Stă și soarele-n mirare,
Căci deodată ce se ?
Cine-n valuri se răpede ?
Domnul Ștefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvîrle nebunește
Și înoată voinicește.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Și la pept cu foc o strînge
Și se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

Poezia Ștefan Și Dunărea ( Baladă ) de Vasile Alecsandri

ȘTEFAN ȘI DUNĂREA
       ( Baladă )

,,Dunăre ! ce plîngi tu oare ?''
,,Plîng o  floare de sub soare
Ce din sînu-mi a răpit
Ștefan-vodă cel cumplit !''

.............................................

Pe cel țărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sînt trei cete de oșteni,
Turci, tatari și moldoveni.
Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ștefanului !
Iar în cîmpul cel turcesc
Mii de săbii zinghenesc;
Iar în cîmpul tătaresc
Mii de arce săgețesc ;
Iar în cel moldovenesc :
Ștefan-vodă cel frumos
Ș-o copilă, chip duios.
Fata plînge, fata zice :
,,Lasă-mă să fug de-aice,
O !Ștefane, scumpul meu !"
Domnul zice : ,,Nu ! nu vreu,
Nu, pre sfîntul Dumnezeu !
Că-mi ești dulce la privit
Și mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului."
,,De-ți sînt dragă, de-s frumoasă,
Ie-mă, doamne, ori mă lasă."
,,Ba ! de-a fi să lupt de dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
,,Apoi dar, rămîi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine !''
Fata zice și s-aruncă !

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ș-o azvîrl din val în val,
Departînd-o de la mal.

Turcii staun încremeniți,
Moldovenii împetriți
Și tatarii înlemniți.
Stau și ulii în zburare,
Stau și caii-n alergare,
Stă și soarele-n mirare,
Căci deodată ce se ?
Cine-n valuri se răpede ?
Domnul Ștefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvîrle nebunește
Și înoată voinicește.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Și la pept cu foc o strînge
Și se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

Poezia Ultimul Surîs de Eugen Jebeleanu

ULTIMUL SURÎS




Vai, am trăit foarte urît.
Vai, am trăit foarte urît.
Ce mort frumos o să mai fiu.
Ce mort frumos o să mai fiu.




Se va-mblînzi chipu-mi de faun.
Se va-mblînzi chipu-mi de faun,
Un zîmbet va-nflori pe buze.
Un zîmbet va-nflori pe buze.




În uriașii-mi ochi sticloși,
În uriașii-mi ochi sticloși,
Se va răsfrînge cineva,
Se va răsfrînge cineva.




Buzele-mi reci care zîmbesc,
Buzele-mi reci care zîmbesc,
Îți mulțumesc pentru sărut,
Îți mulțumesc pentru sărut.

Poezia Ultimul Surîs de Eugen Jebeleanu

ULTIMUL SURÎS




Vai, am trăit foarte urît.
Vai, am trăit foarte urît.
Ce mort frumos o să mai fiu.
Ce mort frumos o să mai fiu.




Se va-mblînzi chipu-mi de faun.
Se va-mblînzi chipu-mi de faun,
Un zîmbet va-nflori pe buze.
Un zîmbet va-nflori pe buze.




În uriașii-mi ochi sticloși,
În uriașii-mi ochi sticloși,
Se va răsfrînge cineva,
Se va răsfrînge cineva.




Buzele-mi reci care zîmbesc,
Buzele-mi reci care zîmbesc,
Îți mulțumesc pentru sărut,
Îți mulțumesc pentru sărut.

Poezia Gog Și Magog de Eugen Jebeleanu

GOG ȘI MAGOG


Sînt a lui Gog și-a lui Magog odraslă,
În van izbesc cu pumnii-n porți, în zid,
Și totuși, vă întreb : să plîng aicea,
La poale de Carpați, e-ngăduit?



Venit-am pe-al Vereckei drum vestit,
E-n mine și-azi străvechiul cînt, șuvoi.
E voie pe la Dévény să zbucnesc
Cu noul cînt al timpurilor noi?




Plumb clocotit turnați-mi în urechi,
Un nou Vasile, cîntăreț, să fiu.
Să n-aud ale vieții cînturi noi, -
Cumplit striviți-mă sub tălpi, de viu.




Dar pîn-atunci, neadăstînd, din cazne
Zbura-va cîntu-mi nou pe aripi tari.
Și blèsteme de-ar fi cu mii să plouă, -
Tot o să-nvingă, aprig și maghiar.

Poezia Gog Și Magog de Eugen Jebeleanu

GOG ȘI MAGOG


Sînt a lui Gog și-a lui Magog odraslă,
În van izbesc cu pumnii-n porți, în zid,
Și totuși, vă întreb : să plîng aicea,
La poale de Carpați, e-ngăduit?



Venit-am pe-al Vereckei drum vestit,
E-n mine și-azi străvechiul cînt, șuvoi.
E voie pe la Dévény să zbucnesc
Cu noul cînt al timpurilor noi?




Plumb clocotit turnați-mi în urechi,
Un nou Vasile, cîntăreț, să fiu.
Să n-aud ale vieții cînturi noi, -
Cumplit striviți-mă sub tălpi, de viu.




Dar pîn-atunci, neadăstînd, din cazne
Zbura-va cîntu-mi nou pe aripi tari.
Și blèsteme de-ar fi cu mii să plouă, -
Tot o să-nvingă, aprig și maghiar.

Poezia Ștefan-Vodă Și Codrul ( Baladă ) de Vasile Alecsandri

 ȘTEFAN-VODĂ ȘI CODRUL
           ( BALADĂ )

Ștefan -vodă rătăcit
Întră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: ,,Domn viteaz!
Ce-ți curg lacrimi pe obraz?"
,,Ah ! îmi plîng ostașii mei
Morți, luptînd ca niște zmei !"
Codrul zice: ,,Dragul meu,
Încetează plînsul tău,
Căci din obrazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași
Ca să scapi biata moșie
De păgîni și de urgie''.
,,Fă!'' răspunde mult voios
Domnul mîndru, inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-și însufleți,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari și mici
Se făceau ostași voinici,
Și spre domn înaintau
Și din gură cuvîntau
,,Să trăiești, măria -ta !
Hai la luptă, hai, Ștefane ;
Du-ne-n oardele dușmane !''

Ștefan-vodă-nveselea
Și la luptă purcedea
Peste munte și muncel
Cu tot codrul după el.
Vai lupta c-un brăduleț !
Vai de leah, vai tatar
Ce luptau cu un stejar !

Poezia Ștefan-Vodă Și Codrul ( Baladă ) de Vasile Alecsandri

 ȘTEFAN-VODĂ ȘI CODRUL
           ( BALADĂ )

Ștefan -vodă rătăcit
Întră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: ,,Domn viteaz!
Ce-ți curg lacrimi pe obraz?"
,,Ah ! îmi plîng ostașii mei
Morți, luptînd ca niște zmei !"
Codrul zice: ,,Dragul meu,
Încetează plînsul tău,
Căci din obrazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași
Ca să scapi biata moșie
De păgîni și de urgie''.
,,Fă!'' răspunde mult voios
Domnul mîndru, inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-și însufleți,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari și mici
Se făceau ostași voinici,
Și spre domn înaintau
Și din gură cuvîntau
,,Să trăiești, măria -ta !
Hai la luptă, hai, Ștefane ;
Du-ne-n oardele dușmane !''

Ștefan-vodă-nveselea
Și la luptă purcedea
Peste munte și muncel
Cu tot codrul după el.
Vai lupta c-un brăduleț !
Vai de leah, vai tatar
Ce luptau cu un stejar !

Poezia Mărgărinta Din Muncel de Vasile Alecsandri

MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL

 

Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări,
Are inimă cu ochi, are ochicu sărutări.
Plînsul lui e plînsul ei; orice-l doare, pe ea doare,
Ea trăiește pentru el; cînd el moare, și ea moare!

Mărgărinta din Muncel născu mîndru pruncușor,
Ce muri pe sînul ei, legănat cu mare dor.
Ea îl duse la mormînt, lîngă inima-i de gheață
Legănîndu-l nencetat, ca și cnd ar fi n viață.

Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins.
Leagănul era deșert, soarele-n cer era stins!
Apoi puse a striga pe cîmpii și zi și noapte:
,,Vină, dragă copilaș, vin' la mama, să sugi lapte!..."

Mama fără de copil nu mai are dismierdări,
N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!...
A doua zi, despre ziori, pe-un mormînt ea fu găsită,
Peptul gol, trupul răcit, țîța-i de mormînt lipită !

Poezia Mărgărinta Din Muncel de Vasile Alecsandri

MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL

 

Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări,
Are inimă cu ochi, are ochicu sărutări.
Plînsul lui e plînsul ei; orice-l doare, pe ea doare,
Ea trăiește pentru el; cînd el moare, și ea moare!

Mărgărinta din Muncel născu mîndru pruncușor,
Ce muri pe sînul ei, legănat cu mare dor.
Ea îl duse la mormînt, lîngă inima-i de gheață
Legănîndu-l nencetat, ca și cnd ar fi n viață.

Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins.
Leagănul era deșert, soarele-n cer era stins!
Apoi puse a striga pe cîmpii și zi și noapte:
,,Vină, dragă copilaș, vin' la mama, să sugi lapte!..."

Mama fără de copil nu mai are dismierdări,
N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!...
A doua zi, despre ziori, pe-un mormînt ea fu găsită,
Peptul gol, trupul răcit, țîța-i de mormînt lipită !

Poezia Omul Singuratic de Vasile Alecsandri

              OMUL SINGURATIC


Călărețul tînăr, singur pe-astă lume,
Își îndeamnă calul inundat de spume.
Ei de mult pe cale pasă rătăcind !
Calul suflă, omul cîntă haulind :


„Trec prin luncă, lunca-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Vestea-mi spuse c-ai găsit
Sorioară de iubit.
Unde-ți este sorioara
Ca să-i farmec inimioara
Cu parfumuri și cîntări,
Cu-ale umbrei desfătări ?”


Călărețu-n sînul luncei umbritoare
Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor.
Calul geme, omul cîntă plin de dor :


„Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Pentru scumpul tău odor
Am întins verde covor,
Ș-am pus floare lîngă floare
Pentru albele-i picioare,
Ș-am pus rouă dulce-n flori
Pentru blînzii-i ochișori.”


Călărețu-n zare trist se adîncește
Și pustiul lumei împregiuru-i crește.
Paseri cobitoare trec sub cer zburînd,
Calul cade, omul cîntă suspinînd :


„Astfel lumea-ntreagă-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Viața fuge ! nu jălești
Singurel să pătimești ?
Două aripi sorisoare
Se înalță pîn` la raiu-ncîntător !


Călărețul jalnic e perdut în noapte
Pintre reci morminte cu fioroase șoapte.
O fantasmă albă trece lunecînd,
Calul moare ! omul aude zicînd :


„Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale
O gingașă păreche în cursul vieții sale !
Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
Paingănul urzește o pînză încîlcită
Prin care nu răzbate nici o simțire bună...
Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună !”
Călărețul plînge, se înfiorează,
Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează :


„În groapa ce-l ascunde e mort de două ori
Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători !
În viață a fost singur și singur după viață,
Perdut pe vecinicie în umbra ce-l înghețată.
Ah ! el va fi, cînd morții ieși-vor din mormînt.
Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt !”


Tristul singuratic moare-n jale-amară.
Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere șovăind
Prin albastre flacări care zbor lucind.

Poezia Omul Singuratic de Vasile Alecsandri

              OMUL SINGURATIC


Călărețul tînăr, singur pe-astă lume,
Își îndeamnă calul inundat de spume.
Ei de mult pe cale pasă rătăcind !
Calul suflă, omul cîntă haulind :


„Trec prin luncă, lunca-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Vestea-mi spuse c-ai găsit
Sorioară de iubit.
Unde-ți este sorioara
Ca să-i farmec inimioara
Cu parfumuri și cîntări,
Cu-ale umbrei desfătări ?”


Călărețu-n sînul luncei umbritoare
Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor.
Calul geme, omul cîntă plin de dor :


„Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Pentru scumpul tău odor
Am întins verde covor,
Ș-am pus floare lîngă floare
Pentru albele-i picioare,
Ș-am pus rouă dulce-n flori
Pentru blînzii-i ochișori.”


Călărețu-n zare trist se adîncește
Și pustiul lumei împregiuru-i crește.
Paseri cobitoare trec sub cer zburînd,
Calul cade, omul cîntă suspinînd :


„Astfel lumea-ntreagă-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Viața fuge ! nu jălești
Singurel să pătimești ?
Două aripi sorisoare
Se înalță pîn` la raiu-ncîntător !


Călărețul jalnic e perdut în noapte
Pintre reci morminte cu fioroase șoapte.
O fantasmă albă trece lunecînd,
Calul moare ! omul aude zicînd :


„Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale
O gingașă păreche în cursul vieții sale !
Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
Paingănul urzește o pînză încîlcită
Prin care nu răzbate nici o simțire bună...
Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună !”
Călărețul plînge, se înfiorează,
Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează :


„În groapa ce-l ascunde e mort de două ori
Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători !
În viață a fost singur și singur după viață,
Perdut pe vecinicie în umbra ce-l înghețată.
Ah ! el va fi, cînd morții ieși-vor din mormînt.
Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt !”


Tristul singuratic moare-n jale-amară.
Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere șovăind
Prin albastre flacări care zbor lucind.

Poezia Două Suflete de Vasile Alecsandri

 


       DOUĂ SUFLETE


Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.


„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”


„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”


„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”

Poezia Două Suflete de Vasile Alecsandri

 


       DOUĂ SUFLETE


Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.


„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”


„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”


„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”

Poezia Stelele de Vasile Alecsandri

                      STELELE


Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată
Noaptea vine pe furiș
Și cu-o seceră de aur de la lună-mprumutată
Face-un stelnic seceriș.


Iar cînd soarele apare, vede cerul gol de stele
Și întreabă întristat :
„Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele,
Pe ce plai s-au exilat ?”


„Mulți ochi mîndri de pin ceruri strălucesc pe-a mele pene !”
Lui păunul a răspuns ;
„Dar luceferii se află la românce, pe sub gene,
Unde noaptea s-a ascuns.”


De-atunci fete și neveste se feresc, se tem de soare
Și cobor genele lor,
Căci ades le fură ochii ș-a lor inimi iubitoare
Soarele înșelător.

Poezia Stelele de Vasile Alecsandri

                      STELELE


Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată
Noaptea vine pe furiș
Și cu-o seceră de aur de la lună-mprumutată
Face-un stelnic seceriș.


Iar cînd soarele apare, vede cerul gol de stele
Și întreabă întristat :
„Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele,
Pe ce plai s-au exilat ?”


„Mulți ochi mîndri de pin ceruri strălucesc pe-a mele pene !”
Lui păunul a răspuns ;
„Dar luceferii se află la românce, pe sub gene,
Unde noaptea s-a ascuns.”


De-atunci fete și neveste se feresc, se tem de soare
Și cobor genele lor,
Căci ades le fură ochii ș-a lor inimi iubitoare
Soarele înșelător.

Poezia Vîntul de Vasile Alecsandri

              VÎNTUL


Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori.


Vîntul fură o scînteie și-n girezi eo=l o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și rîzînd le despletește, dismierdînd albul lor sîn.


În truspatru părți a lumei turbat vîntul se tot duce,
Ca pagînul pe mormînturi răsturnînd creștina cruce,
Și de-a morților blăstemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepătoare și nuiele de alun.


Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama lui cel tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește...
„Nu mai plînge, mîiculiță ! zice el , așa cum sînt,
Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt !

Poezia Vîntul de Vasile Alecsandri

              VÎNTUL


Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori.


Vîntul fură o scînteie și-n girezi eo=l o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și rîzînd le despletește, dismierdînd albul lor sîn.


În truspatru părți a lumei turbat vîntul se tot duce,
Ca pagînul pe mormînturi răsturnînd creștina cruce,
Și de-a morților blăstemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepătoare și nuiele de alun.


Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama lui cel tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește...
„Nu mai plînge, mîiculiță ! zice el , așa cum sînt,
Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt !

Poezia Scrînciobul de Vasile Alecsandri

               SCRÎNCIOBUL


În scrînciobuldin culme se dau flăcăi și fete,
Copile, flori de aur, voinici cu negre plete.
„Iubito, zice unul, pe față-ngălbinești
Și ochii tăi în zare cu dor îi ațintești ?”


„O ! dar, privesc, iubite, colo în depărtare,
La cele dealuri nalte, la cea cîmpie mare,
Cum se-nvîrtesc de iute și cum se limpezesc,
Unind a lor verdeață albastrului ceresc !”


”Privirea ta, iubito, se-ndreaptă cătră soare?
„Dar ; urmăresc cu ochii cei vultri și cucoare
Cum se întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor
Sub cerul ce se-ntoarce rotiș deasupra lor.”


„În ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?”„
„Dar ; simt că aș meu suflet aripele-și întinde...
Eu zbor...ah ! zbor...”Deodată copila sare-n vînt
Și, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt !

Poezia Scrînciobul de Vasile Alecsandri

               SCRÎNCIOBUL


În scrînciobuldin culme se dau flăcăi și fete,
Copile, flori de aur, voinici cu negre plete.
„Iubito, zice unul, pe față-ngălbinești
Și ochii tăi în zare cu dor îi ațintești ?”


„O ! dar, privesc, iubite, colo în depărtare,
La cele dealuri nalte, la cea cîmpie mare,
Cum se-nvîrtesc de iute și cum se limpezesc,
Unind a lor verdeață albastrului ceresc !”


”Privirea ta, iubito, se-ndreaptă cătră soare?
„Dar ; urmăresc cu ochii cei vultri și cucoare
Cum se întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor
Sub cerul ce se-ntoarce rotiș deasupra lor.”


„În ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?”„
„Dar ; simt că aș meu suflet aripele-și întinde...
Eu zbor...ah ! zbor...”Deodată copila sare-n vînt
Și, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt !

Poezia Soarele, Vîntul Și Gerul de Vasile Alecsandri

         SOARELE , VÎNTUL ȘI  GERUL


Trei călători fantastici cutrieră pămîntul :
Soarele splendid, gerul îngrozitor și vîntul.


Unul dă viață, altul dă moarte, apărînd,
Al treile mîngîie cu aripa-i, zburînd.


Ei întîlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vîntul de ușoară.


Și-i zic : „Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei !”


Romînca le răspunde cu-o veselă zîmbire :
„Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-l vreu de mire!”


„Cum ? eu, lumina lumei ! pe mine m-ai respins ?
Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins.”


„Cum ? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine ?
Am să îngheț la iarnă și inima din tine.”


„Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ți arzător
Cît mi-a sufla în față un vînt răcoritor.


Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o ! gerul de gheață,
Cît vîntu-n mezul iernii nu mi-a sufla în față.”

Poezia Soarele, Vîntul Și Gerul de Vasile Alecsandri

         SOARELE , VÎNTUL ȘI  GERUL


Trei călători fantastici cutrieră pămîntul :
Soarele splendid, gerul îngrozitor și vîntul.


Unul dă viață, altul dă moarte, apărînd,
Al treile mîngîie cu aripa-i, zburînd.


Ei întîlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vîntul de ușoară.


Și-i zic : „Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei !”


Romînca le răspunde cu-o veselă zîmbire :
„Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-l vreu de mire!”


„Cum ? eu, lumina lumei ! pe mine m-ai respins ?
Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins.”


„Cum ? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine ?
Am să îngheț la iarnă și inima din tine.”


„Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ți arzător
Cît mi-a sufla în față un vînt răcoritor.


Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o ! gerul de gheață,
Cît vîntu-n mezul iernii nu mi-a sufla în față.”

Poezia Vînători Și Vînătoare de Vasile Alecsandri

          VÎNĂTORI ȘI VÎNĂTOARE


Pe geana cîmpului albiu
Se vede-un codru mare,
Lucind sub soarele gălbiu,
Ș-un sat perdut în zare.


Răsună codrul de-mpușcări,
De chiote voioase,
De urlete și de lătrări
Pe culmele rîpoase,


Căci e vînatul cel domnesc
La urși cu negre blane,
La lupi ce-n fugă clănțănesc,
La vulpele codane...


Sub crengile ce se întind
De țurșuri încărcate,
Hăitașii mare foc  aprind
Cu vreascuri înghețate.


Și vînătorii osteniți
S-așează-n giur gramadă,
Unii pe trunchi, alții lungiți
Pe perne de zapadă.


Și toți pe domnulfericesc
De mîndra-i vînătoare,
Căci a ucis un cerb codresc
Și patru căprioare.


Iar colo-n satul depărtat,
Într-o căsuță mică,
Lîngă horn toarce nencetat
O sprintenă fetică


Și zice-așa în gîndul ei :
„De-aș vrea, într-o clipă,
Cum v-aș vîna cu ochii mei,
O, vînători de fală !


Și cum v-aș face chiar pe drum
Cărările-a vă perde,
Ș-a vă jura că voi acum
Vînați în codru verde!”

Poezia Vînători Și Vînătoare de Vasile Alecsandri

          VÎNĂTORI ȘI VÎNĂTOARE


Pe geana cîmpului albiu
Se vede-un codru mare,
Lucind sub soarele gălbiu,
Ș-un sat perdut în zare.


Răsună codrul de-mpușcări,
De chiote voioase,
De urlete și de lătrări
Pe culmele rîpoase,


Căci e vînatul cel domnesc
La urși cu negre blane,
La lupi ce-n fugă clănțănesc,
La vulpele codane...


Sub crengile ce se întind
De țurșuri încărcate,
Hăitașii mare foc  aprind
Cu vreascuri înghețate.


Și vînătorii osteniți
S-așează-n giur gramadă,
Unii pe trunchi, alții lungiți
Pe perne de zapadă.


Și toți pe domnulfericesc
De mîndra-i vînătoare,
Căci a ucis un cerb codresc
Și patru căprioare.


Iar colo-n satul depărtat,
Într-o căsuță mică,
Lîngă horn toarce nencetat
O sprintenă fetică


Și zice-așa în gîndul ei :
„De-aș vrea, într-o clipă,
Cum v-aș vîna cu ochii mei,
O, vînători de fală !


Și cum v-aș face chiar pe drum
Cărările-a vă perde,
Ș-a vă jura că voi acum
Vînați în codru verde!”

Poezia Căderea Rinului de Vasile Alecsandri

               CĂDEREA RINULUI


Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul
Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniștire, nesocotind destinul !


Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri
Trecut-au prin orașe cu mîndre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri.


Și vecinic el văzut-au sărmana omenire
Luptîndu-se cu moartea în viața-i trecătoare.
Văzut-au căzînd tronuri și dispărînd popoare
Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.


,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate !
Se darmă munți, cetatea se darmă, omul pere !
Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere,
Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate!


Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală,
Și timpul adormit-au de seculi lîngă mine!”
Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală !


El cade !... Din nălțime în fund se prăbușește
C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stînci în stînci el saltă zdrobit ; se risipește
Precum o-mpărăție de glorios popor.


Frumoasa-i limpezime în clipă turburată
Se schimbă-n largi troiene de spume argintii
Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată,
Formînd o avalanșă de cataracte mii.


Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare,
Se sparg țîșnind în aer, și ferb scoțînd scîntei,
Și pulberea de apă, alin plutind la soare,
Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei.


O aspră clocotire, o cruntă detunare
Anunță catastrofa și-nsuflă reci fiori.
Iar munții de zăpadă treziți în depărtare,
Privind acea cădere, își pun un văl de nori...


Sublim, sublim spectacol ! Bătrînul fluviu pare
C-a să dispară vecinic în haos zgomotos :
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul și trece maiestos !


Luîndu-și cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul
Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase.
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mîndrie, căci a învins destinul !

...............................................................................

Așa și tu, la culme, o ! Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreață
Trecut-ai peste rîpa de dușmani pregatită
Pe-un pod imens de aur, pășind spre-o nouă viață.


O lume-nfiorată de soarta-ți mult fatală
Crezu-n a ta peire !... dar tu, ca Rinul mare,
Urmezi, victimă sacră și demnă de-admirare,
Menirea ta sublimă și providențiala.

Poezia Căderea Rinului de Vasile Alecsandri

               CĂDEREA RINULUI


Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul
Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniștire, nesocotind destinul !


Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri
Trecut-au prin orașe cu mîndre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri.


Și vecinic el văzut-au sărmana omenire
Luptîndu-se cu moartea în viața-i trecătoare.
Văzut-au căzînd tronuri și dispărînd popoare
Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.


,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate !
Se darmă munți, cetatea se darmă, omul pere !
Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere,
Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate!


Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală,
Și timpul adormit-au de seculi lîngă mine!”
Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală !


El cade !... Din nălțime în fund se prăbușește
C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stînci în stînci el saltă zdrobit ; se risipește
Precum o-mpărăție de glorios popor.


Frumoasa-i limpezime în clipă turburată
Se schimbă-n largi troiene de spume argintii
Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată,
Formînd o avalanșă de cataracte mii.


Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare,
Se sparg țîșnind în aer, și ferb scoțînd scîntei,
Și pulberea de apă, alin plutind la soare,
Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei.


O aspră clocotire, o cruntă detunare
Anunță catastrofa și-nsuflă reci fiori.
Iar munții de zăpadă treziți în depărtare,
Privind acea cădere, își pun un văl de nori...


Sublim, sublim spectacol ! Bătrînul fluviu pare
C-a să dispară vecinic în haos zgomotos :
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul și trece maiestos !


Luîndu-și cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul
Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase.
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mîndrie, căci a învins destinul !

...............................................................................

Așa și tu, la culme, o ! Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreață
Trecut-ai peste rîpa de dușmani pregatită
Pe-un pod imens de aur, pășind spre-o nouă viață.


O lume-nfiorată de soarta-ți mult fatală
Crezu-n a ta peire !... dar tu, ca Rinul mare,
Urmezi, victimă sacră și demnă de-admirare,
Menirea ta sublimă și providențiala.

Poezia Serenadă de Vasile Alecsandri

            SERENADĂ


Tu din cer venită-aice
Ca să faci lumea ferice
Dă-mi o zi din viața ta ;
Dă-mi o zi dumnezeiască
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Fie-n lume rău sau bine,
Lumea-ntreagă pentru mine
Stă cuprinsă-n umbra ta.
Dă-mi o zi dumnezeiască,
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Tu dai viață cu-o zîmbire,
Moarte cu-a ta nesimțire,
Raiul cu iubirea ta.
Dă-mi o zi dumnezeiasca
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.

Poezia Serenadă de Vasile Alecsandri

            SERENADĂ


Tu din cer venită-aice
Ca să faci lumea ferice
Dă-mi o zi din viața ta ;
Dă-mi o zi dumnezeiască
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Fie-n lume rău sau bine,
Lumea-ntreagă pentru mine
Stă cuprinsă-n umbra ta.
Dă-mi o zi dumnezeiască,
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Tu dai viață cu-o zîmbire,
Moarte cu-a ta nesimțire,
Raiul cu iubirea ta.
Dă-mi o zi dumnezeiasca
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.

Poezia Cîntic Sicilian de Vasile Alecsandri

CÎNTIC SICILIAN



La Palerma-n Monreale
Sînt păduri de portocale,
Ce s-acopăr viu cu flori
Într-un an de două ori.




Jos cad florile, pe drumuri,
Iar plăcutele parfumuri
Zbor de vînt în depărtări,
Peste văi și peste mări.




Contadina-n Monreale
Zvîrle vesel portocale
În voiosul contadin,
Care-i zvîrle flori în sîn.





Ș-amîndoi juni, plini de viață,
Pintre arbori, pe verdeață,
Rîd și cîntă-armonios
Și dispar misterios...




Călători pe mări, pe drumuri,
Îmbătați de dulci parfumuri,
Merg voios în calea lor,
Făcînd visuri de amor.




Zan-Zanetă, fulg de soare,
Adevăr să fie oare
Că tu ai, cole, sub salbe,
Două portocale albe ?




Parte dreaptă : una mie,
Zan-Zanetă, una ție !
Și-ți mai dau în monreale
Trei păduri de portocale.

Poezia Cîntic Sicilian de Vasile Alecsandri

CÎNTIC SICILIAN



La Palerma-n Monreale
Sînt păduri de portocale,
Ce s-acopăr viu cu flori
Într-un an de două ori.




Jos cad florile, pe drumuri,
Iar plăcutele parfumuri
Zbor de vînt în depărtări,
Peste văi și peste mări.




Contadina-n Monreale
Zvîrle vesel portocale
În voiosul contadin,
Care-i zvîrle flori în sîn.





Ș-amîndoi juni, plini de viață,
Pintre arbori, pe verdeață,
Rîd și cîntă-armonios
Și dispar misterios...




Călători pe mări, pe drumuri,
Îmbătați de dulci parfumuri,
Merg voios în calea lor,
Făcînd visuri de amor.




Zan-Zanetă, fulg de soare,
Adevăr să fie oare
Că tu ai, cole, sub salbe,
Două portocale albe ?




Parte dreaptă : una mie,
Zan-Zanetă, una ție !
Și-ți mai dau în monreale
Trei păduri de portocale.

Poezia Visul Ferice de Vasile Alecsandri

VISUL FERICE


De este-un vis amorul, un vis amăgitor,
Ferice de acela ce doarme nencetat
Și-n visuri drăgălașe plutind ca pe un nor
Trăiește-n nălucire, de lume departat !



Pe-a tale scumpe brațe, pe sînul tău frumos
Cînd sînt legănat dulce și-n ochii tăi privesc,
Ah ! lumea-i pentru mine un rai armonios
Ș-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc !




De-i vis acea simțire, încîntător mister,
Ce-aprinde-n două inimi foc iubit,
Tu, fiică a luminei sosită de la cer,
Ah ! vină de visează pe sînu-mi fericit !

Poezia Visul Ferice de Vasile Alecsandri

VISUL FERICE


De este-un vis amorul, un vis amăgitor,
Ferice de acela ce doarme nencetat
Și-n visuri drăgălașe plutind ca pe un nor
Trăiește-n nălucire, de lume departat !



Pe-a tale scumpe brațe, pe sînul tău frumos
Cînd sînt legănat dulce și-n ochii tăi privesc,
Ah ! lumea-i pentru mine un rai armonios
Ș-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc !




De-i vis acea simțire, încîntător mister,
Ce-aprinde-n două inimi foc iubit,
Tu, fiică a luminei sosită de la cer,
Ah ! vină de visează pe sînu-mi fericit !

Poezia Bucovina de Vasile Alecsandri

BUCOVINA


Dulce Bucovină,
Veselă grădină,
Cu pomi roditori
Și mîndri feciori !
Cuib de păsărele
Albe, sprintenele,
Care-n ochii lor
Au foc răpitor.




Tu, ce ești o floare
Căzută din soare,
Cu trei alte flori,
A tale surori !
Ele cătră tine
Privesc cu suspine
Și tu le zîmbești
Cu zîmbiri cerești.




Dulce Bucovină !
Vîntul ce înclină
Cu aripa lui
Iarba cîmpului,
Naște prin șoptire
Scumpa amintire
De-un trecut frumos,
Mare, glorios.




Fii în veci voioasă
Precît ești frumoasă !
Fie traiul tău
După gîndul meu !
Ah ! cine te vede
Chiar în rai se crede,
Cine-i trecător
Te plînge cu dor !

Poezia Bucovina de Vasile Alecsandri

BUCOVINA


Dulce Bucovină,
Veselă grădină,
Cu pomi roditori
Și mîndri feciori !
Cuib de păsărele
Albe, sprintenele,
Care-n ochii lor
Au foc răpitor.




Tu, ce ești o floare
Căzută din soare,
Cu trei alte flori,
A tale surori !
Ele cătră tine
Privesc cu suspine
Și tu le zîmbești
Cu zîmbiri cerești.




Dulce Bucovină !
Vîntul ce înclină
Cu aripa lui
Iarba cîmpului,
Naște prin șoptire
Scumpa amintire
De-un trecut frumos,
Mare, glorios.




Fii în veci voioasă
Precît ești frumoasă !
Fie traiul tău
După gîndul meu !
Ah ! cine te vede
Chiar în rai se crede,
Cine-i trecător
Te plînge cu dor !

Poezia Moara De Vînt de Vasile Alecsandri

MOARA DE VÎNT
 Fabula dedicată lui A. Donici


Pe-un deal oarecare,
Cu renume sfînt
Făcea zgomot mare
O moară de vînt ;
Dar biata morișcă,
Deși-avea un pic
De porumb și hrișcă,
Nu lucra nimic,
Ci-n văzduh pornită
Se-nvîrtea mereu :
Părea că-i vrăjită
De Duhul cel rău !
„Ce mai vijelie,
(Cugeta ades)
Trebuie să fie
Devale, pe șes,
Cînd eu în furtună
Mă lupt și vuiesc
Și ca o nebună
În loc mă-nvîrtesc !”
Însă pe cîmpie
Liniște era.
Iarba cea verzie
Nici se clătina,
Și la foc de soare
Bietul muncitor
Stropea cu sudoare
Micul său ogor.
„Ce de mai făină
O fi măcinînd !”
Zise o găină
La moară zburînd.
„Te-nșeli, sorioară  !
(Spuse-un șoim din munți.)
Vînt e mult la moară,
Da-i lipsesc grăunți !”

Poezia Moara De Vînt de Vasile Alecsandri

MOARA DE VÎNT
 Fabula dedicată lui A. Donici


Pe-un deal oarecare,
Cu renume sfînt
Făcea zgomot mare
O moară de vînt ;
Dar biata morișcă,
Deși-avea un pic
De porumb și hrișcă,
Nu lucra nimic,
Ci-n văzduh pornită
Se-nvîrtea mereu :
Părea că-i vrăjită
De Duhul cel rău !
„Ce mai vijelie,
(Cugeta ades)
Trebuie să fie
Devale, pe șes,
Cînd eu în furtună
Mă lupt și vuiesc
Și ca o nebună
În loc mă-nvîrtesc !”
Însă pe cîmpie
Liniște era.
Iarba cea verzie
Nici se clătina,
Și la foc de soare
Bietul muncitor
Stropea cu sudoare
Micul său ogor.
„Ce de mai făină
O fi măcinînd !”
Zise o găină
La moară zburînd.
„Te-nșeli, sorioară  !
(Spuse-un șoim din munți.)
Vînt e mult la moară,
Da-i lipsesc grăunți !”

Poezia Amicului A. Donici de Vasile Alecsandri

      AMICULUI   A.  DONICI


Eu, ce sînt un biet morar
Fără nici un pic de carte,
Mă-nchin ție de departe,
Măi, vestite fabular,
Și-ți trimit voios din moară
Un poclon neașteptat,
Chiar o fabulă ușoară
Care azi am măcinat.
Cerne-o bine tu pe dînsa
Și, de vrei să-mi faci pe plac,
Alege făina-ntr-însa,
De fă lumei un colac.

Poezia Amicului A. Donici de Vasile Alecsandri

      AMICULUI   A.  DONICI


Eu, ce sînt un biet morar
Fără nici un pic de carte,
Mă-nchin ție de departe,
Măi, vestite fabular,
Și-ți trimit voios din moară
Un poclon neașteptat,
Chiar o fabulă ușoară
Care azi am măcinat.
Cerne-o bine tu pe dînsa
Și, de vrei să-mi faci pe plac,
Alege făina-ntr-însa,
De fă lumei un colac.

Poezia Ieri și Astăzi de Vasile Alecsandri

         IERI ȘI ASTĂZI


Ieri pămîntul era verde,
Azi pămîntul e-nălbit,
Și prin negură se perde
Soarele îngălbinit.


Ieri căldură, azi zapadă,
Și din codrii pudruiți
Ies în grabă, după pradă,
Uli și urșii flămînziți.


Ieri voioasa ciocîrlie
Zbura-n soare ciripind;
Azi pe vesteda cîmpie
S-aud corbii croncăind.


Ieri natura-n tinereță
Era dulce la privit ;
Azi urîta bătrîneșă
Peste frunte-i s-a lățit !


Ce durere vie ,cruntă ,
A șters mîndrele-i colori
Ș-a făcut a fi căruntă
Din amurgul pănă-n ziori ?


O , natură ! ca și tine
Omul verde și-nflorit
Într-o clipă , vai ! devine
O ruină de jălit ,


Și el nici că mai zărește
După timpul de ninsori
Primăvara ce zîmbește
Între soare și-ntre flori !

Poezia Ieri și Astăzi de Vasile Alecsandri

         IERI ȘI ASTĂZI


Ieri pămîntul era verde,
Azi pămîntul e-nălbit,
Și prin negură se perde
Soarele îngălbinit.


Ieri căldură, azi zapadă,
Și din codrii pudruiți
Ies în grabă, după pradă,
Uli și urșii flămînziți.


Ieri voioasa ciocîrlie
Zbura-n soare ciripind;
Azi pe vesteda cîmpie
S-aud corbii croncăind.


Ieri natura-n tinereță
Era dulce la privit ;
Azi urîta bătrîneșă
Peste frunte-i s-a lățit !


Ce durere vie ,cruntă ,
A șters mîndrele-i colori
Ș-a făcut a fi căruntă
Din amurgul pănă-n ziori ?


O , natură ! ca și tine
Omul verde și-nflorit
Într-o clipă , vai ! devine
O ruină de jălit ,


Și el nici că mai zărește
După timpul de ninsori
Primăvara ce zîmbește
Între soare și-ntre flori !

Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare de Vasile Alecsandri

IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE



La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi erou al românilor,
O ! Ștefan, erou sfînt !
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.




Cînd tremurau popoarele
Sub aprigii păgîni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sînul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.




În cer apune soarele
Stingînd razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui !
Prin negura trecutului,
O ! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.




În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor ;
O ! mare umbră-eroică,
Privește visul tău :
Uniți sîntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.




În palele Carpaților,
La vechiul tău mormînt,
Toți în genunchi, o ! Ștefane,
Depunem jurămînt :
,,Un gînd s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul glorie
Ș-al patriei amor !''

Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare de Vasile Alecsandri

IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE



La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi erou al românilor,
O ! Ștefan, erou sfînt !
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.




Cînd tremurau popoarele
Sub aprigii păgîni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sînul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.




În cer apune soarele
Stingînd razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui !
Prin negura trecutului,
O ! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.




În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor ;
O ! mare umbră-eroică,
Privește visul tău :
Uniți sîntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.




În palele Carpaților,
La vechiul tău mormînt,
Toți în genunchi, o ! Ștefane,
Depunem jurămînt :
,,Un gînd s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul glorie
Ș-al patriei amor !''

Poezia Strofe Scrise Pe Un Părete de Vasile Alecsandri

STROFE SCRISE PE UN PĂRETE


Suflat-a vîntul morții pe dulcea-mi primavară
Și floarea vieții mele curînd s-a vestejit !
Durerea e mai crudă și jalea mai amară
Cînd simți că mori departe de tot ce ai iubit !




Încet-încet simțirea în mine amorțește.
Un negru nor deasupră-mi tot vine și iar trece.
Se tulbură-a mea minte, suflarea mea slăbește,
Pe inimă-mi se pune o greutate rece.




O ! suvenir al țării ! cerească mîngăiere !
Alungă-n departere cumplitul negru nor,
Să văd lumina iarăși, să simt reînviere,
Să cînt iubita țară, apoi voios să mor !

Poezia Strofe Scrise Pe Un Părete de Vasile Alecsandri

STROFE SCRISE PE UN PĂRETE


Suflat-a vîntul morții pe dulcea-mi primavară
Și floarea vieții mele curînd s-a vestejit !
Durerea e mai crudă și jalea mai amară
Cînd simți că mori departe de tot ce ai iubit !




Încet-încet simțirea în mine amorțește.
Un negru nor deasupră-mi tot vine și iar trece.
Se tulbură-a mea minte, suflarea mea slăbește,
Pe inimă-mi se pune o greutate rece.




O ! suvenir al țării ! cerească mîngăiere !
Alungă-n departere cumplitul negru nor,
Să văd lumina iarăși, să simt reînviere,
Să cînt iubita țară, apoi voios să mor !

Poezia Tînăra Creolă de Vasile Alecsandri

TÎNĂRA CREOLA


        I


În balconul de pe mare
Rita, gingaș adormind,
Pintre gene-n depărtare
Vede luna răsărind.



Ochii galiș ea deschide
Spre al cerului senin
Și ferice blînd surîde
La al lunei zîmbet lin.



Mare-n spune scînteiază,
Cerul e strălucitor,
Iar prin stele acordează
Îngerii harpele lor,




Și copila serafie,
Zărind sus pe frații săi,
Cîntă-o dulce melodie,
Dulce ca sufletul ei.




Ceru-i : ,,Vină, vină
Între stele, fiica mea
Pentru fruntea ta divină
Să-ți alegi o mîndră stea''.




Marea-i zice : ,,Vină-n zare
Să te-adorm pe-al meu talaz
Și s-anin mărgăritare
Pe-ai tăi umeri de atlaz''



Iată Rita se gătește
Ca să zboare-n orizon,
Dar, uimită, se oprește
Și se pleacă pe balcon...



Sub balcon, în mez de noapte,
Sub balcon, lîngă izvor,
Sub balcon cu blînde șoapte
Susoina blîndul amor !


             II


Rita, jună călătoare,
Cu ochi vii răpiți din soare
Și cu glasul argintiu,
Rîde, vesel răsfățată,
Privind numai cîteodată
Orizontul albăstriu.




Buza ei trandafirie
Ca garoafa ce învie,
Răspîndind dulce parfum,
Se deschide zîmbitoare,
Dezvelind albe comoare
Prin al țigaretei fum.




Un mic flutur din grădină
Ușor vine de s-anină
Pe-al ei negru păr și fin ;
O suflare de pe mare
Vine și cu-o dismierdare
Răcorește albu-i sîn.




Rita, leneșă creolă,
Cu o mîndră-aureolă
Se-ncunună grațios ;
Ea își pune flori de laur,
Cere cupa sa de aur,
Apoi cîntă-armonios :




,,Salte valuri mărei !
Eu în lumea desfătărei
Trec ca paserea zburînd.
Sufle vîntul, cerul cadă,
Eu mă dau iubirei pradă
Și-mi trec zilele cîntînd.




Sînt frumoasă, sînt iubită
Și mă legăn fericită
Pe-al juniei vai senin.
Vivat ! soarta e divină,
Cînd de spume-i cupa plină
Și de-amor sufletul plin !''



                                                   

Poezia Tînăra Creolă de Vasile Alecsandri

TÎNĂRA CREOLA


        I


În balconul de pe mare
Rita, gingaș adormind,
Pintre gene-n depărtare
Vede luna răsărind.



Ochii galiș ea deschide
Spre al cerului senin
Și ferice blînd surîde
La al lunei zîmbet lin.



Mare-n spune scînteiază,
Cerul e strălucitor,
Iar prin stele acordează
Îngerii harpele lor,




Și copila serafie,
Zărind sus pe frații săi,
Cîntă-o dulce melodie,
Dulce ca sufletul ei.




Ceru-i : ,,Vină, vină
Între stele, fiica mea
Pentru fruntea ta divină
Să-ți alegi o mîndră stea''.




Marea-i zice : ,,Vină-n zare
Să te-adorm pe-al meu talaz
Și s-anin mărgăritare
Pe-ai tăi umeri de atlaz''



Iată Rita se gătește
Ca să zboare-n orizon,
Dar, uimită, se oprește
Și se pleacă pe balcon...



Sub balcon, în mez de noapte,
Sub balcon, lîngă izvor,
Sub balcon cu blînde șoapte
Susoina blîndul amor !


             II


Rita, jună călătoare,
Cu ochi vii răpiți din soare
Și cu glasul argintiu,
Rîde, vesel răsfățată,
Privind numai cîteodată
Orizontul albăstriu.




Buza ei trandafirie
Ca garoafa ce învie,
Răspîndind dulce parfum,
Se deschide zîmbitoare,
Dezvelind albe comoare
Prin al țigaretei fum.




Un mic flutur din grădină
Ușor vine de s-anină
Pe-al ei negru păr și fin ;
O suflare de pe mare
Vine și cu-o dismierdare
Răcorește albu-i sîn.




Rita, leneșă creolă,
Cu o mîndră-aureolă
Se-ncunună grațios ;
Ea își pune flori de laur,
Cere cupa sa de aur,
Apoi cîntă-armonios :




,,Salte valuri mărei !
Eu în lumea desfătărei
Trec ca paserea zburînd.
Sufle vîntul, cerul cadă,
Eu mă dau iubirei pradă
Și-mi trec zilele cîntînd.




Sînt frumoasă, sînt iubită
Și mă legăn fericită
Pe-al juniei vai senin.
Vivat ! soarta e divină,
Cînd de spume-i cupa plină
Și de-amor sufletul plin !''



                                                   

Poezia Scrisori Din Cordun de Mihai Eminescu

SCRISORI DIN CORDUN


Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrînețe
S-a întins pe criticale ?


Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mînce-o caua.


Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță -
Simt humorul de gorille
Cînd desmiard-o pisicuță.


Pisicuță criticoasă
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.


Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mîncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte !


Acolo vei pute spune
Tot ce vrei - căci ș-așa nme
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.


Nu se trec la noi potcoave
De la iepe de mult moarte -
Pune-te de-nvățat dragă ;
Nu știi carte, nu știi carte.

Poezia Scrisori Din Cordun de Mihai Eminescu

SCRISORI DIN CORDUN


Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrînețe
S-a întins pe criticale ?


Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mînce-o caua.


Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță -
Simt humorul de gorille
Cînd desmiard-o pisicuță.


Pisicuță criticoasă
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.


Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mîncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte !


Acolo vei pute spune
Tot ce vrei - căci ș-așa nme
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.


Nu se trec la noi potcoave
De la iepe de mult moarte -
Pune-te de-nvățat dragă ;
Nu știi carte, nu știi carte.

Poezia Valul Lui Traian de Vasile Alecsandri

VALUL LUI TRAIAN



Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare,
Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare,
Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean,
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian !



El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.




O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur
Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormînt
Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.




Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători
Iarba cîmpului și codrii munților apărători.




Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine,
Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline,
Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor
Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior.




Apoi galii bravii și veseli ce glumesc pe celtiberii,
Și romînii în cohorte urmăriți de cavalerii
Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel
Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.



Legioanele conduse pe a Daciei cămpie
De tribuni și de centurii înarmați cu verigi de vie
Sînt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci
Și de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.





Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare
E menit să se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?




Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier,
Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.
Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan,
Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian !

Poezia Valul Lui Traian de Vasile Alecsandri

VALUL LUI TRAIAN



Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare,
Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare,
Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean,
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian !



El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.




O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur
Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormînt
Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.




Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători
Iarba cîmpului și codrii munților apărători.




Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine,
Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline,
Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor
Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior.




Apoi galii bravii și veseli ce glumesc pe celtiberii,
Și romînii în cohorte urmăriți de cavalerii
Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel
Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.



Legioanele conduse pe a Daciei cămpie
De tribuni și de centurii înarmați cu verigi de vie
Sînt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci
Și de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.





Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare
E menit să se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?




Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier,
Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.
Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan,
Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian !

Poezia Pastel Chinez de Vasile Alecsandri

PASTEL CHINEZ  ( DEDICAT D-LUI I.A.C. )



Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.




Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumte se revarsă pe balcoane.




Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumenoase, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.




Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburătorii
Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe cregi, cînd pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.




Ș-o momiță strîmbotoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de china,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...




Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind ;
A lor margini cizelate în șiraguri,de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.




Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rînduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.




Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pelița-i de aur și rotundu-i pept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.




Umbra ei pe fața apei, de pe pod oșor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tînăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zîmbește.




Iar colo-n vecinătate, sus în turn, ca un hurez,
Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabolul pe hîrtie de orez,
Și se pare că hîrtia sub peniță-i se aprinde !

Poezia Pastel Chinez de Vasile Alecsandri

PASTEL CHINEZ  ( DEDICAT D-LUI I.A.C. )



Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.




Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumte se revarsă pe balcoane.




Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumenoase, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.




Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburătorii
Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe cregi, cînd pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.




Ș-o momiță strîmbotoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de china,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...




Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind ;
A lor margini cizelate în șiraguri,de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.




Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rînduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.




Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pelița-i de aur și rotundu-i pept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.




Umbra ei pe fața apei, de pe pod oșor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tînăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zîmbește.




Iar colo-n vecinătate, sus în turn, ca un hurez,
Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabolul pe hîrtie de orez,
Și se pare că hîrtia sub peniță-i se aprinde !

Bijuteriile Poeziilor-literare

Ca în fiecare dimineață cînd mă duc la serviciu, trec pe lîngă magazinul de bijuterii și am văzut în vitrina magazinului un set frumos de cercei si un inel cu ametist verde și topaz alb, pe care vreau să-i fac cadou frumoasei mele viitoarei soții și o trusă cosmetică ( farduri pentru ten ).
Abia aștept să vin 1 mai 2014 cînd ajungem pe plajă la 1 mai, să-i fac o surpriză  după ce instalăm cortul pe plajă, să mergem la un restaurant la lumina lumînărilor să o cer de nevastă pe logodnica mea.
dar mai am timp cam 2 săptămîni pînă pe 1 mai, așa că mă gîndesc să intru direct în magazinul de
bijuterii ca să le văd mai îndeaproape și nu din vitrină.
ca să mă pot decide mai bine ce cadou frumos să-i cumpăr viitoarei mele soții.

Bijuteriile Poeziilor-literare

Ca în fiecare dimineață cînd mă duc la serviciu, trec pe lîngă magazinul de bijuterii și am văzut în vitrina magazinului un set frumos de cercei si un inel cu ametist verde și topaz alb, pe care vreau să-i fac cadou frumoasei mele viitoarei soții și o trusă cosmetică ( farduri pentru ten ).
Abia aștept să vin 1 mai 2014 cînd ajungem pe plajă la 1 mai, să-i fac o surpriză  după ce instalăm cortul pe plajă, să mergem la un restaurant la lumina lumînărilor să o cer de nevastă pe logodnica mea.
dar mai am timp cam 2 săptămîni pînă pe 1 mai, așa că mă gîndesc să intru direct în magazinul de
bijuterii ca să le văd mai îndeaproape și nu din vitrină.
ca să mă pot decide mai bine ce cadou frumos să-i cumpăr viitoarei mele soții.

Poezia Mandarinul de Vasile Alecsandri

MANDARINUL



Mandarinu-n haine scumpe pe matasă vișinie,
Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal,
Peste coada-i de păr negru poartă-o vănată cgitie
Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal.




Fericit, el locuiește un măreț palat de vară
Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși.
Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară,
Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși.




O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină
Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac,
Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină
Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.




Ochiul vesel întîlnește, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bonz
Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare,
De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.




Iată-o joncă aurită pe albastrul apei linc,
Cu vîntreli de rogojină și cu vîsle de sandal.
Înlăuntru rîde visul fericirilor divine,
Mandarina cu ochi galiși și cu sînul virginal.




Ea-n grădină se coboară și-n palat apoi dispare,
Pe nisip călcînd alene cu-ale ei picioare mici.
Nor de fluturi zboară-n cale-i și cu-a lor aripi se pare
C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici.




Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul !...
Grațioasă, pînditoare, sub cortelu-i de atlaz,
Îl invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul,
Ca să guste voluptatea amorosului estaz.




Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană.
La minunele frumoase ce-i zîmbesc - nesimțitor,
Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană
Și cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor.

Poezia Mandarinul de Vasile Alecsandri

MANDARINUL



Mandarinu-n haine scumpe pe matasă vișinie,
Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal,
Peste coada-i de păr negru poartă-o vănată cgitie
Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal.




Fericit, el locuiește un măreț palat de vară
Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși.
Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară,
Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși.




O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină
Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac,
Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină
Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.




Ochiul vesel întîlnește, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bonz
Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare,
De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.




Iată-o joncă aurită pe albastrul apei linc,
Cu vîntreli de rogojină și cu vîsle de sandal.
Înlăuntru rîde visul fericirilor divine,
Mandarina cu ochi galiși și cu sînul virginal.




Ea-n grădină se coboară și-n palat apoi dispare,
Pe nisip călcînd alene cu-ale ei picioare mici.
Nor de fluturi zboară-n cale-i și cu-a lor aripi se pare
C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici.




Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul !...
Grațioasă, pînditoare, sub cortelu-i de atlaz,
Îl invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul,
Ca să guste voluptatea amorosului estaz.




Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană.
La minunele frumoase ce-i zîmbesc - nesimțitor,
Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană
Și cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor.

Poezia Despărțire de Tudor Arghezi

DESPĂRȚIRE


Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră.
I-am auzit întîia bătaie amîndoi,
Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră.




Poate mai bate încă secunda de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.




Cu limbile oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ?




Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ?
La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?

Poezia Despărțire de Tudor Arghezi

DESPĂRȚIRE


Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră.
I-am auzit întîia bătaie amîndoi,
Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră.




Poate mai bate încă secunda de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.




Cu limbile oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ?




Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ?
La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?

Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.

Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu

MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.

Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi

BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.