Poezia Valul Lui Traian de Vasile Alecsandri

VALUL LUI TRAIAN



Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare,
Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare,
Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean,
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian !



El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.




O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur
Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormînt
Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.




Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători
Iarba cîmpului și codrii munților apărători.




Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine,
Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline,
Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor
Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior.




Apoi galii bravii și veseli ce glumesc pe celtiberii,
Și romînii în cohorte urmăriți de cavalerii
Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel
Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.



Legioanele conduse pe a Daciei cămpie
De tribuni și de centurii înarmați cu verigi de vie
Sînt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci
Și de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.





Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare
E menit să se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?




Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier,
Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.
Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan,
Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian !