Poezia Stinse Scîntei de Tudor Arghezi

 STINSE SCÎNTEI


De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă
O undă lîngă luntre, un povîrniș de casă,
O vatră-nvăluită-n cenușă către seară
Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,
Tu ți-ai închide ochii și le-ai pornit să vie
Icoanele pierdute-n lumină aurie.
Și-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,
Fără să simți că-ncepe să semene a vis.




Dar învierea celor ce-au licărit de sus
Și se întorc să urce pe zări, de prin apus,
În pulberile lumii cernute-n amintire,
Se întocmește goală, într-o perdea subțire.
Icoana lor e vie, dar sufletul defunct e.
Ce-a fost hotar îți lasă din el cîteva puncte.
Din fosta-mpărăție azi a rămas o hartă,
Cu care-n vîntul iernii cîrpești fereastra spartă.
Era portretul unei făpturi de alb azur,
Din care, pentru lampă, croiești un abajur.
Aducerile-aminte biletul ți-l trimit
Cerînd adeverință un plic neiscălit.




Tu, du-te și atinge-ți de lacuri și grădini
Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini,
De vreme ce dorință și vatra nu-ți ajung.
Petre lumea toată, călare-n lat și-n lung -
Și totdeauna ținta la care ai ajuns
Să-ți cadă moartă-n suliți, ca un vultur străpuns.