Poezia Din Nou de Tudor Arghezi

DIN NOU



Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut,
Cu-aceleași obiceiuri, mereu nestrămutare !
Ostrețe pînă-n ceruri, mirezme pipărate,
Movili de crizanteme ș-un vînt ce-a mai



În ulițele-nnalte, e noapte ziua-ntreagă,
Și umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,
Se risipește, parcă, din carul cu cărbuni,
Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă.




Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,
Și silitoare, iarna, ca un școlar supus,
Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,
Cuminte, mulțumită de-a fi gramaticală.




Cît timp măcar gîndirea n-o vrea să se dezvețe
În mijlocul acestei corecte repetiții
Pentru-ngrășarea ierbii și altoitul viții,
Și să renunțe-odată la doruri și tristețe ?




Copacii însă uită de flori și relief,
În ceața-ntinsă, sură, din spațiu ; deopotrivă,
Tămîie pentru frunze, și pentru morți colivă.
Par începuți pe-o ștofă de lînă, pe gherghef.



Poetul, strîns în casă, pe piscul dintre hornuri,
Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar.
Visează pentru Domnul cu dulce în zadar
Și se hrănește zilnic cu ceai și două cornuri.




Băiete, ai un cufăr de foi și de caiete.
Dă groaza la o parte, citește-le din nou.
E timpul ca la cornuri s-adaogi și un ou,
Și un potlog ca lumea, carîmbilor la ghete.