Poezia Adio La Florica de Ion Pillat
ADIO LA FLORICA
Acum trăsura trage la scara amintirii,
Și de plecare sună în curte zurgălăi.
Acum din mine, ceasul temut al despărțirii
Și-ntinde umbra sură stăpînitor pe văi.
Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ;
Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum.
Amurgul ne petrece cu razele-i de miere,
Tămîia înserării înalță-albastru fum.
O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură !
Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns,
Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură,
Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns.
Înfrînă-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă
Mormîntul, și capela, și via cu castani :
Priveliște rămasă aceeași, ca o stîncă
Domnind pe risipirea atîtor zeci de ani.
Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă...
Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ?
De ce îți schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești.”
- ,,Rămîi la noi !” un clopot din Izvorani mai plînge.
Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...”
Oprește-ți telegarii cu nările în sînge,
O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.
Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă !
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet cînd îl duc.
Îmi voi zidi-n orașe întîmplătoare casă -
Dar de averi, de lume și de huliri uituc,
Ca Argeșul să-și mîne murmurătoare ape
În crîngul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape -
Și voi găsi în mine Florica de demult.
Poezia Adio La Florica de Ion Pillat
ADIO LA FLORICA
Acum trăsura trage la scara amintirii,
Și de plecare sună în curte zurgălăi.
Acum din mine, ceasul temut al despărțirii
Și-ntinde umbra sură stăpînitor pe văi.
Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ;
Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum.
Amurgul ne petrece cu razele-i de miere,
Tămîia înserării înalță-albastru fum.
O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură !
Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns,
Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură,
Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns.
Înfrînă-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă
Mormîntul, și capela, și via cu castani :
Priveliște rămasă aceeași, ca o stîncă
Domnind pe risipirea atîtor zeci de ani.
Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă...
Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ?
De ce îți schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești.”
- ,,Rămîi la noi !” un clopot din Izvorani mai plînge.
Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...”
Oprește-ți telegarii cu nările în sînge,
O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.
Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă !
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet cînd îl duc.
Îmi voi zidi-n orașe întîmplătoare casă -
Dar de averi, de lume și de huliri uituc,
Ca Argeșul să-și mîne murmurătoare ape
În crîngul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape -
Și voi găsi în mine Florica de demult.
Poezia Comoara de Ion Pillat
COMOARA
Pe Argeș lîngă luncă, un deal se-nalță-n chipul
Urciorului de-argilă al vechilor olari
Și pomenește zeii uitați de țară, cari
I-au plămădit făptura, și lutul, și nisipul.
Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer,
Se suie împletindu-și lumina ce adie,
Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie
Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer...
Și-n galbena lumină a toamnei argeșene,
Cu mere care zboară și berze care cad,
Am luat în palmă dealul : un ou încondeiat,
Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene.
Și m-am zărit atuncea sub bolțile de vii,
Copil ducînd la gură un strugur de rugină -
Dar mă păli deodată durere-așa haină,
Că îmi scăpă din mîna comoara, și pieri.
Poezia Comoara de Ion Pillat
COMOARA
Pe Argeș lîngă luncă, un deal se-nalță-n chipul
Urciorului de-argilă al vechilor olari
Și pomenește zeii uitați de țară, cari
I-au plămădit făptura, și lutul, și nisipul.
Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer,
Se suie împletindu-și lumina ce adie,
Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie
Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer...
Și-n galbena lumină a toamnei argeșene,
Cu mere care zboară și berze care cad,
Am luat în palmă dealul : un ou încondeiat,
Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene.
Și m-am zărit atuncea sub bolțile de vii,
Copil ducînd la gură un strugur de rugină -
Dar mă păli deodată durere-așa haină,
Că îmi scăpă din mîna comoara, și pieri.
Poezia Străinul de Ion Pillat
STRĂINUL
Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.
Cîmpia e albastră și-n zare norii ard.
Slipește Rîul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
Poezia Străinul de Ion Pillat
STRĂINUL
Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.
Cîmpia e albastră și-n zare norii ard.
Slipește Rîul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
Poezia Capela de Ion Pillat
CAPELA
De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,
Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;
Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.
O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.
Poezia Capela de Ion Pillat
CAPELA
De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,
Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;
Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.
O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.
Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat
OCHELARII BUNICII
Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.
Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat
OCHELARII BUNICII
Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.
Poezia Odaia Bunicului de Ion Pillat
ODAIA BUNICULUI
Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul
Bunicului pe care viu, nu l-am cunosut.
Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut,
Și ceasul lui pe masă și-a mai păstrat tic-tacul.
Văd rochia bunicii cu șal și malacov,
Văd uniforma veche de ,,ofițer” la modă
Pe cînd era el Junker - demult - sub Ghica-vodă,
Cînd mai mergeau boierii în butcă la Brașov.
Și lîngă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scîrțîit o ușă... un pas... și-aștept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie.
Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi ?
Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii...
Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.
Poezia Odaia Bunicului de Ion Pillat
ODAIA BUNICULUI
Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul
Bunicului pe care viu, nu l-am cunosut.
Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut,
Și ceasul lui pe masă și-a mai păstrat tic-tacul.
Văd rochia bunicii cu șal și malacov,
Văd uniforma veche de ,,ofițer” la modă
Pe cînd era el Junker - demult - sub Ghica-vodă,
Cînd mai mergeau boierii în butcă la Brașov.
Și lîngă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scîrțîit o ușă... un pas... și-aștept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie.
Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi ?
Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii...
Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.
Poezia Cămara de Fructe de Ion Pillat
CĂMARA DE FRUCTE
Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vînătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzînd în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flacări de parfum.
Șovăitor ca robul, ca calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una nopți, mă-nchin :
Văd pepeni verzi - smaragde cu miezul de rubin -
Și tămîioși galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise și gutui :
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ca mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
Poezia Cămara de Fructe de Ion Pillat
CĂMARA DE FRUCTE
Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vînătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzînd în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flacări de parfum.
Șovăitor ca robul, ca calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una nopți, mă-nchin :
Văd pepeni verzi - smaragde cu miezul de rubin -
Și tămîioși galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise și gutui :
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ca mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
Poezia Casa Din Deal de Ion Pillat
CASA DIN DEAL
Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bunică bună la nepoțelul mic.
Pe-atunci știam că-i vie ; azi nu mai știu nimic :
Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă.
Sub coperișul, care îi sta ca un bonet,
Glicina ei pe tîmple cădea ca o șuviță.
Și, mirosind a floare de tei, a lămîiță,
A cantalup, a lisă de chitară, a șerbet,
În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gînd din vechiul suflet curat și românesc...
Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrînesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.
Pendulele bătrîne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intr-n casă trîntindu-i altă oră,
Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.
Poezia Casa Din Deal de Ion Pillat
CASA DIN DEAL
Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bunică bună la nepoțelul mic.
Pe-atunci știam că-i vie ; azi nu mai știu nimic :
Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă.
Sub coperișul, care îi sta ca un bonet,
Glicina ei pe tîmple cădea ca o șuviță.
Și, mirosind a floare de tei, a lămîiță,
A cantalup, a lisă de chitară, a șerbet,
În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gînd din vechiul suflet curat și românesc...
Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrînesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.
Pendulele bătrîne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intr-n casă trîntindu-i altă oră,
Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.
Poezia Căsuța Din Copac de Ion Pillat
CĂSUȚA DIN COPAC
Se leagănă și astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac.
Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac !
În duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,
Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Și care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărît își poartă
Din loc în loc, zadarnic... O, vindecă-mi-l tu !
Tu, sora cea mai bună cu aripa și ramul,
Primește-l la fereastra de cer cu ciocîrlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De țarina prăfoasă, dă-i să-și serbeze hramul :
Pădurea, și văzduhul, și vîntul, la un loc -
Și ruptă din pîrjolul apusului de soare,
Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare :
O veveriță roșie cu coada ei de foc.
Poezia Căsuța Din Copac de Ion Pillat
CĂSUȚA DIN COPAC
Se leagănă și astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac.
Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac !
În duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,
Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Și care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărît își poartă
Din loc în loc, zadarnic... O, vindecă-mi-l tu !
Tu, sora cea mai bună cu aripa și ramul,
Primește-l la fereastra de cer cu ciocîrlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De țarina prăfoasă, dă-i să-și serbeze hramul :
Pădurea, și văzduhul, și vîntul, la un loc -
Și ruptă din pîrjolul apusului de soare,
Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare :
O veveriță roșie cu coada ei de foc.
Poezia Biserica Lui Horia de Ion Pillat
BISERICA LUI HORIA
Mai stai visînd la nunții ce șoimi și aur poartă ?
Pe vale, Arieșul șoptind îl mai auzi ?
Pribeagă lîngă Argeș, vădană prindre duzi,
Biserică pustie și fără brazi la poartă.
Cioplită din puterea molidului și din
Credința strămoșească șegată-n bîrna dură,
Ce meșter vechi, de țară cu greaua lui secură
Ți-a hotărît altarul lui Horia, destin ?
În jurului tău cresc duzii cu fragedă verdeață
Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rîndunele de umbră. Tu îți pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață.
Pe moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici
Un preot nu-ți mai cîntă, bătrîn, din psaltichie...
Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie,
Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.
Poezia Biserica Lui Horia de Ion Pillat
BISERICA LUI HORIA
Mai stai visînd la nunții ce șoimi și aur poartă ?
Pe vale, Arieșul șoptind îl mai auzi ?
Pribeagă lîngă Argeș, vădană prindre duzi,
Biserică pustie și fără brazi la poartă.
Cioplită din puterea molidului și din
Credința strămoșească șegată-n bîrna dură,
Ce meșter vechi, de țară cu greaua lui secură
Ți-a hotărît altarul lui Horia, destin ?
În jurului tău cresc duzii cu fragedă verdeață
Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rîndunele de umbră. Tu îți pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață.
Pe moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici
Un preot nu-ți mai cîntă, bătrîn, din psaltichie...
Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie,
Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.
Poezia Lumina, Iarna de Ion Pillat
LUMINA, IARNA
A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt :
Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune.
Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.
Apoi își dă pe spate tot părul de beteală
Și sare învîrtindu-și al razelor hanger,
Și unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală
Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică...
Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.
Poezia Lumina, Iarna de Ion Pillat
LUMINA, IARNA
A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt :
Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune.
Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.
Apoi își dă pe spate tot părul de beteală
Și sare învîrtindu-și al razelor hanger,
Și unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală
Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică...
Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.
Poezia Parcul Goleștilor de Ion Pillat
PARCUL GOLEȘTILOR
Am așteptat amurgul za zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre golești să-nșire albastra lor stafie.
Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis :
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.
Aleile - e toamnă - duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici...
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici :
Va trebui odată Florica ta să poarte
În ea pustietatea de care mai bolești...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.
Poezia Parcul Goleștilor de Ion Pillat
PARCUL GOLEȘTILOR
Am așteptat amurgul za zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre golești să-nșire albastra lor stafie.
Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis :
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.
Aleile - e toamnă - duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici...
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici :
Va trebui odată Florica ta să poarte
În ea pustietatea de care mai bolești...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.
Poezia În Luncă de Ion Pillat
ÎN LUNCĂ
Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducînd la cîmp șindrilă sau sus la munte grîu,
Te-abate-n lunca veche și mînă pîn' la rîu
Amurgu-n văi lasă cu cîrduri de prigorii,
Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu :
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii,
Și cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descîntate m-ar urmări mereu.
De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune
Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi,
Dar vacile în noaptea albastrului trifoi
Treptat se depărtează prin vis și prin pășune...
Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu,
Să-i țin în mîini nisipul, în cupe efemere,
Și să visez - cum fuge prin degete și piere -
Trecutul, și talanga, și soarele tîrziu.
Poezia În Luncă de Ion Pillat
ÎN LUNCĂ
Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducînd la cîmp șindrilă sau sus la munte grîu,
Te-abate-n lunca veche și mînă pîn' la rîu
Amurgu-n văi lasă cu cîrduri de prigorii,
Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu :
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii,
Și cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descîntate m-ar urmări mereu.
De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune
Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi,
Dar vacile în noaptea albastrului trifoi
Treptat se depărtează prin vis și prin pășune...
Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu,
Să-i țin în mîini nisipul, în cupe efemere,
Și să visez - cum fuge prin degete și piere -
Trecutul, și talanga, și soarele tîrziu.
Poezia La Zăvoi de Ion Pillat
LA ZĂVOI
Mă-ntorc la tine, Argeș, o, rîu de-odinioară,
Pe drumul de fînețe ce fuge printre clăi,
Dar unde mai sînt astăzi, să ție-aceleași căi,
Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară ?
Și unde-i scăldătoarea în care ca un vrac
- Zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie -
Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie
A razei pogorîte pe cerul porumbac.
De două ori același nu m-oi scălda în ape,
Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,
Și vacile bășțate de soare în amurg
Nu beau același Argeș cînd vin să se adape.
În cipciit, în clipot și-n șopot nencetat,
Alt rîu, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul ;
Nebănuit ca dînsul mă naște viitorul -
Dar tu te chemi tot : Argeș, eu tot : Ion Pillat.
Poezia La Zăvoi de Ion Pillat
LA ZĂVOI
Mă-ntorc la tine, Argeș, o, rîu de-odinioară,
Pe drumul de fînețe ce fuge printre clăi,
Dar unde mai sînt astăzi, să ție-aceleași căi,
Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară ?
Și unde-i scăldătoarea în care ca un vrac
- Zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie -
Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie
A razei pogorîte pe cerul porumbac.
De două ori același nu m-oi scălda în ape,
Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,
Și vacile bășțate de soare în amurg
Nu beau același Argeș cînd vin să se adape.
În cipciit, în clipot și-n șopot nencetat,
Alt rîu, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul ;
Nebănuit ca dînsul mă naște viitorul -
Dar tu te chemi tot : Argeș, eu tot : Ion Pillat.
Poezia Cucul Din Valea Popii de Ion Pillat
CUCUL DIN VALEA POPII
În zori, ca poterașii, din văi șirag ies plopii.
Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc
Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc
S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.
Pe flori, ca pe-o velință, stau de la cîntători,
Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen
Cum soarele sosește rotund, ca un egumen,
Și numără pe ceruri mătănii de cocori.
Pe cînd în cale-i lungă se roagă la toți sfinții,
Eu îl dezbrac de raze sub frasin și anin.
În luminosul cîntec de cuc, mă însenin
Pe valea-ntineririi și a făgăduinții.
Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea.
- Cu-cu ! aci în vale... Cu-cu sub dealuri zboară...
- Cu-cu ! și iar îmi scapă în zări o primăvară...
- Cu-cu ! și mai departe, copilăria mea...
Poezia Cucul Din Valea Popii de Ion Pillat
CUCUL DIN VALEA POPII
În zori, ca poterașii, din văi șirag ies plopii.
Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc
Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc
S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.
Pe flori, ca pe-o velință, stau de la cîntători,
Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen
Cum soarele sosește rotund, ca un egumen,
Și numără pe ceruri mătănii de cocori.
Pe cînd în cale-i lungă se roagă la toți sfinții,
Eu îl dezbrac de raze sub frasin și anin.
În luminosul cîntec de cuc, mă însenin
Pe valea-ntineririi și a făgăduinții.
Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea.
- Cu-cu ! aci în vale... Cu-cu sub dealuri zboară...
- Cu-cu ! și iar îmi scapă în zări o primăvară...
- Cu-cu ! și mai departe, copilăria mea...
Poezie Pădurea Din Valea Mare de Ion Pllat
PĂDUREA DIN VALEA MARE
O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpînește peste micimea ta de om,
Cum mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător - pădurea de fagi din Valea Mare.
Aicea omenirea te lasă pic cu pic :
Începi de traiu-ți silnic și strîmb să te desferici,
Înveți uimit, să intri în codri ca-n biserici
Și că mai sfînt pe lume nu poate fi nimic
Decît această pace în razele-nserării,
Cînd se tîrăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alți arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc aș mării,
Și cînd, legîndu-ți pașii de cale, te-ai oprit
Sub fagii nalți, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu șipot potolit.
Poezie Pădurea Din Valea Mare de Ion Pllat
PĂDUREA DIN VALEA MARE
O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpînește peste micimea ta de om,
Cum mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător - pădurea de fagi din Valea Mare.
Aicea omenirea te lasă pic cu pic :
Începi de traiu-ți silnic și strîmb să te desferici,
Înveți uimit, să intri în codri ca-n biserici
Și că mai sfînt pe lume nu poate fi nimic
Decît această pace în razele-nserării,
Cînd se tîrăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alți arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc aș mării,
Și cînd, legîndu-ți pașii de cale, te-ai oprit
Sub fagii nalți, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu șipot potolit.
Poezia Spre Izvorani de Ion Pillat
SPRE IZVORANI
Las povîrnișul viei să cadă-n praf de soare,
Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund.
Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund
Cî văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,
Căsuțele răzlețe din satul Izvorani
- Mici capre cățărate pe-o rîpă de lumină
Prin nuci proptiți ca-n bîtă în strîmba lor tulpină,
Sub sarică frunzoasă de gîrboviți ciobani -
Și- arătări din țară, în stampe japoneze -
Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou,
O fată cum zorește, greu de urnit, un bou,
Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze.
Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost
Răsar, rănind amurgul ceresc cu corul frunții,
Pe rînd : albaștri, vineți, de aur verde - munții
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.
Poezia Spre Izvorani de Ion Pillat
SPRE IZVORANI
Las povîrnișul viei să cadă-n praf de soare,
Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund.
Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund
Cî văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,
Căsuțele răzlețe din satul Izvorani
- Mici capre cățărate pe-o rîpă de lumină
Prin nuci proptiți ca-n bîtă în strîmba lor tulpină,
Sub sarică frunzoasă de gîrboviți ciobani -
Și- arătări din țară, în stampe japoneze -
Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou,
O fată cum zorește, greu de urnit, un bou,
Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze.
Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost
Răsar, rănind amurgul ceresc cu corul frunții,
Pe rînd : albaștri, vineți, de aur verde - munții
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.
Poezia Rădăcini de Ion Pillat
RĂDĂCINI
Nod de năpîrci, șerpi vajnici cît brațul și cît cotul,
Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt,
Ciorchine de șopîrle - pămîntul dedesupt
Surpîndu-se, în taină se dezvelesc cu totul.
Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi,
În nopți cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele,
I-au înlemnit deodată umflați așa în piele
De le-au rămas sub coajă întărîtații mușchi.
Frunzarele deasupra, îmbelșugînd colina,
Își leagănă seninul cu vîntul în văzduh -
Cum să cunăască iadul în care trup și duh
Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina ?
Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pămînt
Și la pămîntul care le fuge de sub pîntec...
Copaci, moșie, vreme - neîndurat descîntec...
Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vînt.
Poezia Rădăcini de Ion Pillat
RĂDĂCINI
Nod de năpîrci, șerpi vajnici cît brațul și cît cotul,
Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt,
Ciorchine de șopîrle - pămîntul dedesupt
Surpîndu-se, în taină se dezvelesc cu totul.
Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi,
În nopți cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele,
I-au înlemnit deodată umflați așa în piele
De le-au rămas sub coajă întărîtații mușchi.
Frunzarele deasupra, îmbelșugînd colina,
Își leagănă seninul cu vîntul în văzduh -
Cum să cunăască iadul în care trup și duh
Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina ?
Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pămînt
Și la pămîntul care le fuge de sub pîntec...
Copaci, moșie, vreme - neîndurat descîntec...
Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vînt.
Poezia Cireșul de Ion Pillat
CIREȘUL
Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară
El, ce privește toate cu ochi de înțelept -
Și voi urma poteca de mult, suișul drept
Prin vis verde,-n tactul copitei ce-o măsoară.
Și luînd prăjina lungă și coșul împletit,
O fată-n vîlnic roșu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireș, de roade și de ani mulți boltit.
Cireșul va fi roșu, ca și-n copilărie,
Cireșele pe ramuri vor atîrna cercei,
Cu brațele goale, fata va prinde-n șorțul ei,
La fiece prăjină, o sută și o mie.
Și cînd tîrziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Cînd gol va fi cireșul iar cerul plin de stele,
Bunicei i-aș aduce acasă coșuri grele...
De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci !
Poezia Cireșul de Ion Pillat
CIREȘUL
Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară
El, ce privește toate cu ochi de înțelept -
Și voi urma poteca de mult, suișul drept
Prin vis verde,-n tactul copitei ce-o măsoară.
Și luînd prăjina lungă și coșul împletit,
O fată-n vîlnic roșu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireș, de roade și de ani mulți boltit.
Cireșul va fi roșu, ca și-n copilărie,
Cireșele pe ramuri vor atîrna cercei,
Cu brațele goale, fata va prinde-n șorțul ei,
La fiece prăjină, o sută și o mie.
Și cînd tîrziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Cînd gol va fi cireșul iar cerul plin de stele,
Bunicei i-aș aduce acasă coșuri grele...
De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci !
Poezia Castanul Cel Mare de Ion Pillat
CASTANUL CEL MARE
Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în pomul zdravăn
Cu brațe noduroase li cu atletic trunchi
Înțelenit în vie, deși pîn' la genunchi
I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras și reavăn.
Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Și, -nseninat, primește pe creștetu-i lumini.
Castanul între struguri și-a înțeles menirea :
Ce-am căutat pe drumuri, găsește stînd pe loc,
Și, adîncind pămîntul aceluiași noroc,
Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea.
Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac !
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,
Și să rămîn al viei ca pomul pe colină,
Și să mă strîng de tine ca vița de arac...
Poezia Castanul Cel Mare de Ion Pillat
CASTANUL CEL MARE
Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în pomul zdravăn
Cu brațe noduroase li cu atletic trunchi
Înțelenit în vie, deși pîn' la genunchi
I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras și reavăn.
Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Și, -nseninat, primește pe creștetu-i lumini.
Castanul între struguri și-a înțeles menirea :
Ce-am căutat pe drumuri, găsește stînd pe loc,
Și, adîncind pămîntul aceluiași noroc,
Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea.
Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac !
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,
Și să rămîn al viei ca pomul pe colină,
Și să mă strîng de tine ca vița de arac...
Poezia Moș Nicolaie
MOȘ NICOLAIE
Pe la miezul tiptil tiptil
Moșul sosește și nu se grăbește,
Încet pe neauzite,
Începece să înghesuie
În ghetuțele curate.
Ciocolată, bomboane, bani,
Biscuiți, dulciuri fel de fel,
Dar moșul are și jucări
Păpuși, iepurași, ursuleți de pluș.
Printre ghetele frumoase
A văzut două perechi de papuci mici,
Îi explică ursulețul
Sunt papuci lui...!
de Costache Gabriel
Poezia Moș Nicolaie
MOȘ NICOLAIE
Pe la miezul tiptil tiptil
Moșul sosește și nu se grăbește,
Încet pe neauzite,
Începece să înghesuie
În ghetuțele curate.
Ciocolată, bomboane, bani,
Biscuiți, dulciuri fel de fel,
Dar moșul are și jucări
Păpuși, iepurași, ursuleți de pluș.
Printre ghetele frumoase
A văzut două perechi de papuci mici,
Îi explică ursulețul
Sunt papuci lui...!
de Costache Gabriel
Poezia În Vie de Ion Pillat
ÎN VIE
Tot mai miroase via a tămîios și coarnă,
Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc ;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă ?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,
Și soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie
Tîrîș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod.
Cu galben și cu roșu își coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar.
O ghionoaie toacă într-un agud și, rar,
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...
S-a dus. Și iarăși sună... și tace. Dar aud
- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.
Poezia În Vie de Ion Pillat
ÎN VIE
Tot mai miroase via a tămîios și coarnă,
Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc ;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă ?
Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,
Și soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie
Tîrîș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod.
Cu galben și cu roșu își coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar.
O ghionoaie toacă într-un agud și, rar,
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...
S-a dus. Și iarăși sună... și tace. Dar aud
- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.
Poezia Vîrful Dealului de Ion Pillat
VÎRFUL DEALULUI
Cu-o singură sforțare-ncordînd vînjosu-i umăr
- Un uriaș urcîndu-și poverile ce-l strîng -
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crîng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,
Cu casele : mioare, și turlele : păstori,
Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plîngătoare și plopi pribegitori ;
Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cîntec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.
O, vîrf de deal ! O, capăt liniștitor de drum !
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Cînd prin amurg se-nalță, visînd nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.
Poezia Vîrful Dealului de Ion Pillat
VÎRFUL DEALULUI
Cu-o singură sforțare-ncordînd vînjosu-i umăr
- Un uriaș urcîndu-și poverile ce-l strîng -
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crîng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,
Cu casele : mioare, și turlele : păstori,
Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plîngătoare și plopi pribegitori ;
Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cîntec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.
O, vîrf de deal ! O, capăt liniștitor de drum !
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Cînd prin amurg se-nalță, visînd nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.
Poezia Mormîntul de Ion Pillat
MORMÎNTUL
De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori
Te-ai cununat cu moarte ce0n basmul Mioriței,
Păstorule de oameni, bunicule ! Acum
Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viței.
Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însuflețit
Și l-a pătruns iubire-ți de țară, ca semința.
Stejarilor prietenilor le-ai dăruit ființa
Și sîngele, ce curge cu seva înfrățit.
Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt.
De dincolo de oameni, de timp și de mormînt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.
Poezia Mormîntul de Ion Pillat
MORMÎNTUL
De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori
Te-ai cununat cu moarte ce0n basmul Mioriței,
Păstorule de oameni, bunicule ! Acum
Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viței.
Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însuflețit
Și l-a pătruns iubire-ți de țară, ca semința.
Stejarilor prietenilor le-ai dăruit ființa
Și sîngele, ce curge cu seva înfrățit.
Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt.
De dincolo de oameni, de timp și de mormînt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.
Poezia Florica de Ion Pillat
FLORICA
Aici își îngroapară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vînt.
Colinei închinară iubitul ei mormînt,
Legînd de dealul rodnic și numele și-argila
Și vremea prea fugară și fragedul destin
Al celei ce fusese - abia o zi - Florica...
Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica ;
Dar cînd acum Florica, în soare aprilin,
Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpînd de trandafir
Și-un zîmbet de lumină de fiecare floare.
Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei...
Și mă-nfior la gîndul păgîn și la credința
Că trebuie naturii să-i altoiești ființa -
Pămîntul să palpite ca inima, de vrei.
Poezia Florica de Ion Pillat
FLORICA
Aici își îngroapară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vînt.
Colinei închinară iubitul ei mormînt,
Legînd de dealul rodnic și numele și-argila
Și vremea prea fugară și fragedul destin
Al celei ce fusese - abia o zi - Florica...
Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica ;
Dar cînd acum Florica, în soare aprilin,
Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpînd de trandafir
Și-un zîmbet de lumină de fiecare floare.
Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei...
Și mă-nfior la gîndul păgîn și la credința
Că trebuie naturii să-i altoiești ființa -
Pămîntul să palpite ca inima, de vrei.
Poezia Închinare de Ion Pillat
ÎNCHINARE
Priveliște menită să-mi fie o psaltire,
Întîia mea credință și ultimul meu scut,
Moșie aurită de-amurg și de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut.
Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primește iar la sînu-ți copilul ce eram.
Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor și rău.
Am rătăcit pe piatra cetăților haine
Și m-am jucat cu anii cum alții zvîrlă mingi...
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.
Fii pentru regăsitul o mînăstire vie
În care amintirea aprinde lumînări
Și unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări...
Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea,
Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica,
Ținînd ca ieri de mînă copilăria mea ?
N-auzi atît de-aproape, dar parcă-n altă țară,
Și rîsul meu zburdalnic și glasul ei blajin ?
Nu simți sporind dorința și dulce, și amară
De-a reveni mai iute la cel dintîi cămin ?...
Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze
- Așa cum se cuvine în preajmă de mormînt -
Vă voi urma, curate și albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic și sufletesc pămînt.
Poezia Închinare de Ion Pillat
ÎNCHINARE
Priveliște menită să-mi fie o psaltire,
Întîia mea credință și ultimul meu scut,
Moșie aurită de-amurg și de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut.
Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primește iar la sînu-ți copilul ce eram.
Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor și rău.
Am rătăcit pe piatra cetăților haine
Și m-am jucat cu anii cum alții zvîrlă mingi...
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.
Fii pentru regăsitul o mînăstire vie
În care amintirea aprinde lumînări
Și unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări...
Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea,
Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica,
Ținînd ca ieri de mînă copilăria mea ?
N-auzi atît de-aproape, dar parcă-n altă țară,
Și rîsul meu zburdalnic și glasul ei blajin ?
Nu simți sporind dorința și dulce, și amară
De-a reveni mai iute la cel dintîi cămin ?...
Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze
- Așa cum se cuvine în preajmă de mormînt -
Vă voi urma, curate și albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic și sufletesc pămînt.
Poezia Ctitorii de Ion Pillat
CTITORII
Acolo unde-n Argeș se varsă Rîul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.
Acolo,-n pacea nopții pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd șopotește valea de cîntecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Și tot cisînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri departate sunîndu-și clopoțeii.
Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum -
Și să aud deodată cu-nfiorare, cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.
Poezia Ctitorii de Ion Pillat
CTITORII
Acolo unde-n Argeș se varsă Rîul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.
Acolo,-n pacea nopții pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd șopotește valea de cîntecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Și tot cisînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri departate sunîndu-și clopoțeii.
Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum -
Și să aud deodată cu-nfiorare, cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.
Poezia Soldați de Plumb... de Ion Pillat
SOLDAȚI DE PLUMB...
Soldați de plumb... o, toată copilăria, cînd
Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă
Eroii fără moarte, uitați în cîte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemișcatul rînd.
Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă
Purtînd ca steag ștergare în soare fluturînd.
Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă !
Și după bătălie cîți morți fugeau rîzînd...
O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme !
Acuma lupta urlă și rana ruptă geme
Și morții mor aievea iubirilor din țară.
Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Și seara, răsturnîndu-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranșee păpușile de ceară ?
Poezia Soldați de Plumb... de Ion Pillat
SOLDAȚI DE PLUMB...
Soldați de plumb... o, toată copilăria, cînd
Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă
Eroii fără moarte, uitați în cîte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemișcatul rînd.
Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă
Purtînd ca steag ștergare în soare fluturînd.
Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă !
Și după bătălie cîți morți fugeau rîzînd...
O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme !
Acuma lupta urlă și rana ruptă geme
Și morții mor aievea iubirilor din țară.
Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Și seara, răsturnîndu-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranșee păpușile de ceară ?
Poezia Călătorul de Ion Pillat
CĂLĂTORUL
Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole
Și ai iubit creola și verzii papagai,
Și inima, din mare în mare, ți-o legai
Cînd înfloreau catarge cu pînzele : corole.
Ce mi-e călătăria și-al mărilor amar
Și insula rodită cu palme și banane -
Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane
Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.
Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă
Spre țărmul ce nu poartă un nume în atlas.
Corăbiilor tale, mereu gonind, le las
Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă.
Dar de te joci de-a mingea cu globul - pasu-mi știe,
El singur, să lărgească ogorul strămoșesc,
Și cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc
De-mi ancorează-n zare Carpații pe moșie.
Poezia Călătorul de Ion Pillat
CĂLĂTORUL
Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole
Și ai iubit creola și verzii papagai,
Și inima, din mare în mare, ți-o legai
Cînd înfloreau catarge cu pînzele : corole.
Ce mi-e călătăria și-al mărilor amar
Și insula rodită cu palme și banane -
Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane
Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.
Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă
Spre țărmul ce nu poartă un nume în atlas.
Corăbiilor tale, mereu gonind, le las
Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă.
Dar de te joci de-a mingea cu globul - pasu-mi știe,
El singur, să lărgească ogorul strămoșesc,
Și cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc
De-mi ancorează-n zare Carpații pe moșie.
Poezia Seară La Miorcani de Ion Pillat
SEARĂ LA MIORCANI
Ieși din satul alb și vino să vedem ca de pa plajă
Cum, lățindu-și unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-și încremeni avîntul.
Suflete, privește bine și de-acuma ține strajă,
Căci coboară înserarea și ne bate-n față vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrșite mișcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat ;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit și îndesat ;
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Și-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-și ridică.
Clopotul de seară-i paznic veșnic trist și veșnic treaz...
O cireadă răzlețită la pășune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-și pînza pe albastrul depărtării
Navighează șarabane : repezi luntri de pescar,
Și în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coșare potmolite-n largul țării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Și păreați în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, și voi,
Flori de cîmp neadunate și culcate în trifoi :
Alge verzi și anemone palide și lungi sargase,
Înșirate pe nisipuri de-al refluxului și voi.
Dar țărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fînețe, pe un țărm închipuit.
Și un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Și din port în port plutește și se înmulțește zvonul,
Și treptat, din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează... și cîmpia își ascunde oceanul...
Suflete, ce-n scoica nopții ești bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar privește cu nesațiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma trasparența și-a mărit.
Fără valuri, fără maluri și cu luciu de fosfor,
Peste tine își boltește limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită și reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înșeală.
Liniște desăvîrșită... Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un țărm divin, o stea
Și desfășurîndu-și pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie...
Dar galera se scufundă și rămîne numai ea.
Suflete, te pregătește, vîntul serii bate încă...
Ce corăbii ne vor duce, vis și trup, la Dumnezeu ?
Clopotul de seară sună de plecare și mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un țîrm de crez și stîncă,
Pe un țărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.
Poezia Seară La Miorcani de Ion Pillat
SEARĂ LA MIORCANI
Ieși din satul alb și vino să vedem ca de pa plajă
Cum, lățindu-și unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-și încremeni avîntul.
Suflete, privește bine și de-acuma ține strajă,
Căci coboară înserarea și ne bate-n față vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrșite mișcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat ;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit și îndesat ;
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Și-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-și ridică.
Clopotul de seară-i paznic veșnic trist și veșnic treaz...
O cireadă răzlețită la pășune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-și pînza pe albastrul depărtării
Navighează șarabane : repezi luntri de pescar,
Și în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coșare potmolite-n largul țării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Și păreați în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, și voi,
Flori de cîmp neadunate și culcate în trifoi :
Alge verzi și anemone palide și lungi sargase,
Înșirate pe nisipuri de-al refluxului și voi.
Dar țărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fînețe, pe un țărm închipuit.
Și un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Și din port în port plutește și se înmulțește zvonul,
Și treptat, din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează... și cîmpia își ascunde oceanul...
Suflete, ce-n scoica nopții ești bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar privește cu nesațiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma trasparența și-a mărit.
Fără valuri, fără maluri și cu luciu de fosfor,
Peste tine își boltește limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită și reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înșeală.
Liniște desăvîrșită... Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un țărm divin, o stea
Și desfășurîndu-și pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie...
Dar galera se scufundă și rămîne numai ea.
Suflete, te pregătește, vîntul serii bate încă...
Ce corăbii ne vor duce, vis și trup, la Dumnezeu ?
Clopotul de seară sună de plecare și mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un țîrm de crez și stîncă,
Pe un țărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.
Poezia Plopul de Ion Pillat
PLOPUL
Născut din țarină spre cer se-avîntă
Ca un izvor de ramuri și de foi...
Și doru-l mînă, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.
Vioară e - și-n vîntul serii cîntă.
Ce suflet plînge în buștean greoi ?
Ce gînd de aur piere prin noroi,
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ?
Cînd va suna a morții grea secure,
Atuncea doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie
Plutind senin pe-al cerurilor larg...
Sînt Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.
Poezia Plopul de Ion Pillat
PLOPUL
Născut din țarină spre cer se-avîntă
Ca un izvor de ramuri și de foi...
Și doru-l mînă, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.
Vioară e - și-n vîntul serii cîntă.
Ce suflet plînge în buștean greoi ?
Ce gînd de aur piere prin noroi,
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ?
Cînd va suna a morții grea secure,
Atuncea doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie
Plutind senin pe-al cerurilor larg...
Sînt Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.
Poezia Oblonul de Ion Pillat
OBLONUL
Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Cînd lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise,
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,
Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.
Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață,
Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.
Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.
Poezia Oblonul de Ion Pillat
OBLONUL
Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Cînd lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise,
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,
Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.
Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață,
Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.
Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.
Poezia Furnica de Ion Pillat
FURNICA
În liniștea de aur a serii, omul ară...
Și plugul greu, și boii, și el par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din cîmpii :
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.
În brazda răsturnată, din care germinară
Atîtea azimi albe - dar pentru alți copii,
Adînc înfige fierul, și-n gînduril cenușii
Se-oprește, frînt în două de truda seculară.
Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Și-acum cînd noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînșii, întinsa înstelare.
Poezia Furnica de Ion Pillat
FURNICA
În liniștea de aur a serii, omul ară...
Și plugul greu, și boii, și el par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din cîmpii :
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.
În brazda răsturnată, din care germinară
Atîtea azimi albe - dar pentru alți copii,
Adînc înfige fierul, și-n gînduril cenușii
Se-oprește, frînt în două de truda seculară.
Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Și-acum cînd noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînșii, întinsa înstelare.
Poezia Păsări Pe Mare de Ion Pillat
PĂSĂRI PE MARE
Privirea ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari și țipă.
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
În vînt se umflă larga lor aripă.
Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte.
Peivirea ta deschisă e pe mare...
Poezia Păsări Pe Mare de Ion Pillat
PĂSĂRI PE MARE
Privirea ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari și țipă.
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
În vînt se umflă larga lor aripă.
Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte.
Peivirea ta deschisă e pe mare...
Poezia Ca Să Suim La Tine de Ion Pillat
CA SĂ SUIM LA TINE
Ca să suim la tine, rămînă-n vale casa,
Azi sufletul ne cere desăvîrșitul cuib.
Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasa,
Și rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
Ca să suim la tine, să stăm ca și natura
În răsărit de soare ; să fim curați și goi
Ca plopul din lumină ce-și mișcă frunzătura,
Ca zborul fără umbră al unui pițigoi.
Ca să suim la tine, să mergem dimineața,
Cînd limpede e cerul prin ramuri, ca un lac,
Ca răutatea noastră să piară ca și ceața
Sub razele ce-n suliți pe smîrcuri se desfac.
Ca să suim la tine, să trecem prin livadă
Și să ne ningă floarea de zarzăr și de prun -
Ca sufletul, pe munte, cînd schitul o să-l vadă,
Sub boltă să se-ascundă cu aripi de lăstun.
Poezia Ca Să Suim La Tine de Ion Pillat
CA SĂ SUIM LA TINE
Ca să suim la tine, rămînă-n vale casa,
Azi sufletul ne cere desăvîrșitul cuib.
Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasa,
Și rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
Ca să suim la tine, să stăm ca și natura
În răsărit de soare ; să fim curați și goi
Ca plopul din lumină ce-și mișcă frunzătura,
Ca zborul fără umbră al unui pițigoi.
Ca să suim la tine, să mergem dimineața,
Cînd limpede e cerul prin ramuri, ca un lac,
Ca răutatea noastră să piară ca și ceața
Sub razele ce-n suliți pe smîrcuri se desfac.
Ca să suim la tine, să trecem prin livadă
Și să ne ningă floarea de zarzăr și de prun -
Ca sufletul, pe munte, cînd schitul o să-l vadă,
Sub boltă să se-ascundă cu aripi de lăstun.
Poezia Trei Îngeri de Ion Pillat
TREI ÎNGERI
Trei îngeri zboar-n asfințit.
Doi tac și unul a grăit :
- ,,E liniștea atît de mare...
Aud cum se deschide-o floare.”
Trei îngeri zboară-n asfințit.
Doi tac și unul a șoptit :
- ,,E liniștea atît de sfîntă...
Aud cum stelele își cîntă.”
Trei îngeri zboară-n asfințit.
Toți tac și unul -a gîndit :
,,Ce zgomote înfricoșate...
Aud o inimă cum bate.”
Poezia Trei Îngeri de Ion Pillat
TREI ÎNGERI
Trei îngeri zboar-n asfințit.
Doi tac și unul a grăit :
- ,,E liniștea atît de mare...
Aud cum se deschide-o floare.”
Trei îngeri zboară-n asfințit.
Doi tac și unul a șoptit :
- ,,E liniștea atît de sfîntă...
Aud cum stelele își cîntă.”
Trei îngeri zboară-n asfințit.
Toți tac și unul -a gîndit :
,,Ce zgomote înfricoșate...
Aud o inimă cum bate.”
Poezia Balta de Ion Pillat
BALTA
Coclindu-și putregaiul și apele amare,
Zărirăm în arșița cumplită de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz :
Opală moartă prinsă într-un inel de sare.
Ți-am spus pe țărmu-i : - ,,Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.
Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plînge,
Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem se răsfrînge...”
Lumina serii însă se răspîndi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Șiraz.
Și cînd albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Cînd cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundișul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm...
Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu raza pogorîtă din darurile tale.
Poezia Balta de Ion Pillat
BALTA
Coclindu-și putregaiul și apele amare,
Zărirăm în arșița cumplită de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz :
Opală moartă prinsă într-un inel de sare.
Ți-am spus pe țărmu-i : - ,,Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.
Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plînge,
Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem se răsfrînge...”
Lumina serii însă se răspîndi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Șiraz.
Și cînd albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Cînd cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundișul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm...
Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu raza pogorîtă din darurile tale.
Poezia Solia Căprioarei de Ion Pillat
SOLIA CĂPRIOAREI
...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domnița-nșănțuită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.
- ,,Cuprinde-mă, domniță, cu brațul mic și cald,
Și să pornim... Nuntași au poposit în vale.
Viața te așteaptă cu surle și chimvale,
Și vreau în ea și visul, și ochii să și-i scald.”
Domnița îi răspunde : - ,,Le spune, dulce crainic :
Domnița mulțumește străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepășind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiștea mai moale ca lîna din covor,
Mai verde decît fierea pe smălțuite bliduri.”
Poezia Solia Căprioarei de Ion Pillat
SOLIA CĂPRIOAREI
...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domnița-nșănțuită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.
- ,,Cuprinde-mă, domniță, cu brațul mic și cald,
Și să pornim... Nuntași au poposit în vale.
Viața te așteaptă cu surle și chimvale,
Și vreau în ea și visul, și ochii să și-i scald.”
Domnița îi răspunde : - ,,Le spune, dulce crainic :
Domnița mulțumește străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
Nedepășind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiștea mai moale ca lîna din covor,
Mai verde decît fierea pe smălțuite bliduri.”
Poezia Departe de Ion Pillat
DEPARTE
Departe, undeva, sînt porturi ce așteaptă...
Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă.
Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii...
Se-naripează pînză în vîntul primăverii.
La poluri, undeva, ghețari sînt și morene...
Ce vise cheamă zborul corsarelor carene ?
Ning aur, undeva, pădurile mimozii...
În galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii.
Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii...
Pe punte tot veghează, sub lună, căpitanii.
O, țara, undeva, a basmelor arabe !...
Îmbătrînesc piloții cătînd în astrolabe.
Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele...
E greu în inimi dorul și ancorele-s grele.
Răsare, undeva, Ofirul - ce departe...
Sînt morți conquistadorii, galerele sînt sparte.
Poezia Departe de Ion Pillat
DEPARTE
Departe, undeva, sînt porturi ce așteaptă...
Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă.
Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii...
Se-naripează pînză în vîntul primăverii.
La poluri, undeva, ghețari sînt și morene...
Ce vise cheamă zborul corsarelor carene ?
Ning aur, undeva, pădurile mimozii...
În galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii.
Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii...
Pe punte tot veghează, sub lună, căpitanii.
O, țara, undeva, a basmelor arabe !...
Îmbătrînesc piloții cătînd în astrolabe.
Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele...
E greu în inimi dorul și ancorele-s grele.
Răsare, undeva, Ofirul - ce departe...
Sînt morți conquistadorii, galerele sînt sparte.
Porzia Din Bretania de Ion Pillat
DIN BRETANIA
Căsuțele cetăților bretone,
Cu spate-adus și șoapte guturale,
Se-nclină-n umbra naltei catedrale.
În zori de zi se împînzesc marea.
Prin neguri zăbrelite de lumină,
Bat clopote, blajine, în surdină.
Nevestele pescarilor ce pleacă
Nu se bocesc, nu flutură batiste,
Simțind prelung cum se golește zarea.
Și în amurg, purtînd copilu-n brațe,
Mai stau pe țărmul mărilor bretoane,
Ca pe vitralii ștersele Madone.
Porzia Din Bretania de Ion Pillat
DIN BRETANIA
Căsuțele cetăților bretone,
Cu spate-adus și șoapte guturale,
Se-nclină-n umbra naltei catedrale.
În zori de zi se împînzesc marea.
Prin neguri zăbrelite de lumină,
Bat clopote, blajine, în surdină.
Nevestele pescarilor ce pleacă
Nu se bocesc, nu flutură batiste,
Simțind prelung cum se golește zarea.
Și în amurg, purtînd copilu-n brațe,
Mai stau pe țărmul mărilor bretoane,
Ca pe vitralii ștersele Madone.
Poezia Părăsire de Ion Pillat
PĂRĂSIRE
Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord ;
Trist ele țipă.
Departe, amurgul azvîrle-n fiord
Aur, o clipă.
Pătate de umbră dorm apele verzi,
Moarte pe mare.
Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi
Țărmul din zare.
De zile lăsat-am valul nomad
Tot să ne ducă -
Azi de zăpadă umbrită de brad,
Dor ne apucă,
Și buciumul nostru și-aruncă păgîn
Glasul pe unde...
Doar țipăt de păsări, pe noapte stăpîn,
Jalnic răspunde.
Poezia Părăsire de Ion Pillat
PĂRĂSIRE
Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord ;
Trist ele țipă.
Departe, amurgul azvîrle-n fiord
Aur, o clipă.
Pătate de umbră dorm apele verzi,
Moarte pe mare.
Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi
Țărmul din zare.
De zile lăsat-am valul nomad
Tot să ne ducă -
Azi de zăpadă umbrită de brad,
Dor ne apucă,
Și buciumul nostru și-aruncă păgîn
Glasul pe unde...
Doar țipăt de păsări, pe noapte stăpîn,
Jalnic răspunde.
Poezia Pornire de Ion Pillat
PORNIRE
Se-nalță soarele din mare
Nebiruit.
Ghețarii se aprind în zare
Și ard ca flăcări de serbare,
Spre răsărit.
Înalte valuri se destramă
Pe țărm săpat.
Nicăieri, luați barda ce sfaramă !
Vă puneți coiful de aramă,
Înaripat.
Pe bărci cu cai sculptați în proră,
Cabrînd în vînt,
Noi vom porni prin auroră,
Cînd marea rîde și e soră
Cu larg avînt.
În ritmul vîslei mîntuite
De lopătari,
Visa-vom ape nesfîrșite
Cu insule necucerite
De alți barbari...
Poezia Pornire de Ion Pillat
PORNIRE
Se-nalță soarele din mare
Nebiruit.
Ghețarii se aprind în zare
Și ard ca flăcări de serbare,
Spre răsărit.
Înalte valuri se destramă
Pe țărm săpat.
Nicăieri, luați barda ce sfaramă !
Vă puneți coiful de aramă,
Înaripat.
Pe bărci cu cai sculptați în proră,
Cabrînd în vînt,
Noi vom porni prin auroră,
Cînd marea rîde și e soră
Cu larg avînt.
În ritmul vîslei mîntuite
De lopătari,
Visa-vom ape nesfîrșite
Cu insule necucerite
De alți barbari...
Poezia Ghețarul de Ion Pillat
GHEȚARUL
Răsare a Polului magică stea
Pe albe pustiuri de gheață,
Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea
Verzi valuri vuind se agață.
Răsună ghețarul cu ropot prelung,
Cînd apele dau să-l pătrundă,
Prin somnul zăpezii chemări îi ajung
Rostite din undă în undă :
- ,,Departe e marea cu val de smarald
Spre care vîslează năierii.
Murmură talazul și-n aerul cald
Șoptesc foșnitori palmierii.
Trec păsări cu pene albastre, în stol,
Umbrind străvezia oglindă,
În cercuri răzlețe atol și atol
Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.
Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad
Pe iarbă culese de vînturi
În insuli grădine, ce tainice scad
Prin zări : plutitoare pămînturi.”
Lung geme ghețarul ; să plece ar vrea
Spre marea de-a pururi senină,
Dar frigul îl leagă ; a Polului stea
Îl ține cu lanț de lumină.
Și gerul trosnește de dorul etern
A soarelui țară să vadă.
Năprasnic se zbate : din albul infern
Se rupe un pisc de zăpadă.
E slobod și drumul se-ntinde spre Sud !
E slobod pe sloboda mare !
Prin spumă de valuri, cu creștetul ud
Despică o nouă cărare...
Departe, pe marea cu val de smarald
Se-nalță un sloi de ninsoare.
Fantastica navă în aerul cald
Descrește sub flăcări de soare...
Vin pasări cu pene albastre, alin
Umbrind străvezia făptură,
Pe care de-acuma cu farmec deplin
Și visul, și moarte o fură.
Poezia Ghețarul de Ion Pillat
GHEȚARUL
Răsare a Polului magică stea
Pe albe pustiuri de gheață,
Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea
Verzi valuri vuind se agață.
Răsună ghețarul cu ropot prelung,
Cînd apele dau să-l pătrundă,
Prin somnul zăpezii chemări îi ajung
Rostite din undă în undă :
- ,,Departe e marea cu val de smarald
Spre care vîslează năierii.
Murmură talazul și-n aerul cald
Șoptesc foșnitori palmierii.
Trec păsări cu pene albastre, în stol,
Umbrind străvezia oglindă,
În cercuri răzlețe atol și atol
Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.
Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad
Pe iarbă culese de vînturi
În insuli grădine, ce tainice scad
Prin zări : plutitoare pămînturi.”
Lung geme ghețarul ; să plece ar vrea
Spre marea de-a pururi senină,
Dar frigul îl leagă ; a Polului stea
Îl ține cu lanț de lumină.
Și gerul trosnește de dorul etern
A soarelui țară să vadă.
Năprasnic se zbate : din albul infern
Se rupe un pisc de zăpadă.
E slobod și drumul se-ntinde spre Sud !
E slobod pe sloboda mare !
Prin spumă de valuri, cu creștetul ud
Despică o nouă cărare...
Departe, pe marea cu val de smarald
Se-nalță un sloi de ninsoare.
Fantastica navă în aerul cald
Descrește sub flăcări de soare...
Vin pasări cu pene albastre, alin
Umbrind străvezia făptură,
Pe care de-acuma cu farmec deplin
Și visul, și moarte o fură.
Poezii-literare.ro Vă Urează Sărbători Fericite
Poezii-literare.ro Vă urează Sărbători Fericite și un an nou fericit, și cu mari împliniri.
Datorită cititorilor acestui blog, frumos de poezii, fabule, colinde, poeme istorice, etc.
Am ajuns în doar cîteva luni de zile la 31.481 de vizualizări, este adevărat am zile cînd scriu
și am zile cînd nu scriu, din cauza serviciului, dar sper să vă mulțumesc sufletește cu postările
scrise pe acest blog minunat. poezii-literare.ro
La mulți ani ! Sărbătoari Fericite Și Un An Nou Fericit Plin de
Împliniri. LE MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ
ACEST BLOG POEZII-LITERARE:RO
LA MULȚI ANI !
UN AN NOU FERICIT !
HAPPY NEW YEAR
Poezii-literare.ro Vă Urează Sărbători Fericite
Poezii-literare.ro Vă urează Sărbători Fericite și un an nou fericit, și cu mari împliniri.
Datorită cititorilor acestui blog, frumos de poezii, fabule, colinde, poeme istorice, etc.
Am ajuns în doar cîteva luni de zile la 31.481 de vizualizări, este adevărat am zile cînd scriu
și am zile cînd nu scriu, din cauza serviciului, dar sper să vă mulțumesc sufletește cu postările
scrise pe acest blog minunat. poezii-literare.ro
La mulți ani ! Sărbătoari Fericite Și Un An Nou Fericit Plin de
Împliniri. LE MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ
ACEST BLOG POEZII-LITERARE:RO
LA MULȚI ANI !
UN AN NOU FERICIT !
HAPPY NEW YEAR
Poezia Fereastra Pe Mare de Ion Pillat
FEREASTRA PE MARE
Fereastra ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari și țipă...
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
cu vînt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi ! - Nădejdea mea îmi țipă.
Și Vis și dor îmi strigă-n cor : ,,Pornește !
Întinde-n vînturi pene de zăpadă.
Te du prin țara norilor de spume.
Înalță-te spre ultima Pleiadă
Și cupa ta trupească o sfărîmă
De țărmul șters al ultimul Thule.
Plutește-n larguri singur tu cu zborul,
De dragul lui și-al vîntului din aripi !”
Pe ceruri pier umbre mari în noapte...
Iubito, lîngă mine stai și marea
Îți cîntă-ncet, și tace trist, și-n șoapte
Se plînge iar, și tace, iar, iar, și cîntă.
Fereastră ta deschisă e pe mare...
Poezia Fereastra Pe Mare de Ion Pillat
FEREASTRA PE MARE
Fereastra ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari și țipă...
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
cu vînt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi ! - Nădejdea mea îmi țipă.
Și Vis și dor îmi strigă-n cor : ,,Pornește !
Întinde-n vînturi pene de zăpadă.
Te du prin țara norilor de spume.
Înalță-te spre ultima Pleiadă
Și cupa ta trupească o sfărîmă
De țărmul șters al ultimul Thule.
Plutește-n larguri singur tu cu zborul,
De dragul lui și-al vîntului din aripi !”
Pe ceruri pier umbre mari în noapte...
Iubito, lîngă mine stai și marea
Îți cîntă-ncet, și tace trist, și-n șoapte
Se plînge iar, și tace, iar, iar, și cîntă.
Fereastră ta deschisă e pe mare...
Poezia Rodul Mării de Ion Pillat
RODUL MĂRII
Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă,
Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan,
Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul năzdrăvan,
O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.
Și prin valuri translucide cu vibrații de fosfor,
Unde tremură sargasul și se-nalță goemonii,
Lîngă stele de mare cu-nflorirea aneminii,
Scufundat-am în adîncuri dorul meu lampadofor.
Cu lumina într-o mînă și într-alta cu tridentul,
Gol, purtînd în ochi iubirea și năvodul între dinți,
Dar purtat de amăgirea unei veșnice credinți,
A lăsat să-l năpădească și să-l tragă-n fund curentul.
Pescui ursine rare, mărgărint cu luci de stea,
Pe nisipuri fabuloase ca grădinile Golcundei,
Cînd, cu soarele, din zare vine cavalcada undei
Cu penașuri de lumină și cu coamele de nea...
Și cules flori de nufăr - ce pe țărm erau meduze -
Scoici trandafirii ursite s-aibă farmec feminin,
Cînd în adumbrirea zilei valul mării e senin
Și în limpeziri de vise formele devin confuze.
Lumină smaraldul artic sub ghețarul triumfal,
Duse plasa în azurul însoritelor escale
Și din apa nemișcată ăînă-n ape tropicale
Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.
Răscolind prin oceane irizatele vitrine
Cu crengi roții de coraliu și cu alb mărgăritar,
Dorul meu și-a tras năvodul din talaze pentru tine -
Dar în el găsit-ai numai sarea lacrimei ca dar.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)