Poezia Diana de Mihai Eminescu

           DIANA


Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntr-una
Se-ntrec cu glas ciripitor ?
N-auzi cum frunzele-n  poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hîrjoană
În umbr-adîncă de păduri ?


În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc,
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc ?
S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viață-n orice zvon,
Și numai tu gîndești aiurea,
Ca tînărul Endymion.


De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor ?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor ?
Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zînă liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi ?


Ah ! acum crengi e le-ndoaie
Mînuțe albe de omăt,
O față dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.
Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mîndră la vînat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.