Poezia Moldova în 1857 de Vasile Alecsandri

                                               
        MOLDOVA  ÎN   1857



Scumpă Moldovă! țară de jale!
Ah! în ce stare tu ai ajuns!
Lasă-mă-a plânge ranele tale,
Căci păn-în suflet mă simt pătruns!



Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum te loveşte soarta cumplită!
Cum te îneacă amarul greu!



Lupii, și corbii,şi vulpii străine
Fac a lor hrană din corpul tău,
Şi tu, Moldovă, plătești cu bine
La toţi aceia care-ți fac rău!



O! cât de crunte ș-otrăvitoare
Sunt pentru tine a lor muşcări,
Când ei cu buze sfăşiitoare
Răspund l-a tale dulci sărutări!



Dar mult aprig trebuie să fie
Chinul ce suferi, amarul chin,
Când vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie
Rupându-ţi sânul de amor plin!



Mamă duioasă, tristă,-n cădere,
Cu agonie mânele-ţi frângi,
Şi nu-ţi rămâne nici o putere,
Nici glas, la lume ca să te plângi!



Când ridici fruntea, jos în ţărână
O-mpinge,-o calcă duşman picior!
Când ridici glasul, o cruntă mână
Îi curmă-ndată gemetu-n zbor!



Dar cât va bate inima-n mine,
Eu în veghe la luptă-oi sta,
Şi,cu tărie, eu pentru tine
În  faţa lumei voi protesta!



Pentru coroana-ţi de suverană,
Pentru-al tău nume și al tău drept
Eu înfrunta-voi hidra duşmană
Ş-un scut ţi-oi face din al meu pept!



Voi zice ţie: ,,Mamă-ntristată!
Prinde la suflet învietor,
Căci tu scăpa-vei de munci odată
Şi-i avea parte de viitor!



Las' sa te prade hoţii în taină,
Să urle lupii in urma ta.
Lasă-i să rupă mândra ta haină...
Haină mai mândră tu vei purta!



În zadar răii vreu în orbire
Cereasca lege a-mprotivi.
Cerul voieşte a ta mărire,
Şi tu, Moldovă, mare vei fi!


În zadar cearcă ei sa ridice
Un zid pe Milcov, despărţitor
Cădea-va zidul, si tu, ferice
Vei fi unită cu a ta sor'.



Căci tot se află în Românie
Inimi aprinse de-un sacru dor,
Ce vreu românul ca să renvie
Mare, puternic, ca dorul lor!



E scrisă-n ceruri sfînta Unire!
E  scrisă-n inimi cu foc ceresc!
O! Românie! l-a ta mărire
Lucrează brațul dumnezeiesc!"



Voi zice, zice până la moarte
Celor ce-s duşmani neînpacaţi:
,,O! voi, unelte de rele soarte
Pentru românii ce vă sunt fraţi!



Voi, care însuți cu-a voastră mâne
Mormântul ţării l-aţi pregătit,
Ş-aţi mușcat mâna ce va da pâne,
Şi-aţi rănit sânul ce v-a iubit!



Voi, care țării plătiţi cu ură
Când ea va cheamă dragii săi fii,
Uitând Dreptate, Lege, Natură,
Uitând că însuți aveţi copii,



Blăstemul ţării tunând să cadă
Pe capul vostru nelegiuit!
Blăstem şi ura!... Lumea să vadă
Cât rău în lume aţi făptuit!


Fie-vă viața neagră, amară!
Copii să n-aveți de sărutat!
Să n-aveţi nume , să n-aveţi ţara,
Aici să n-aveţi loc de-ngropat!


 Şi  când pe calea de vecinicie
 Veţi pleca sarbezi, tremurători,
 Pe fruntea voastră moartea să scrie:
 Duşmani ai ţări! Cruzi vânzători!"   
                                 


                                
                                                                                                     Iaşi, 1857