Poezia Lasă-ți Lumea... de Mihai Eminescu

      LASĂ-ȚI LUMEA.....


Lasă-ți lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ți-ai da viața toată,
Nimeni-n lume nu ne știe.



Vin' cu mine, rătăcește
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezește
Glasul vechilor păduri.


Printre crengi scînteie stele,
Farmec dînd cărării strîmte,
Și afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.


Părul tău ți se desprinde
Și frumos ți se mai șede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.


Tînguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atîta drag,
Pe cînd iese dulcea lună
Dintr-o rariște de fag.


Îi răspunde codrul verde
Fermecat și dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.


Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei și mai te lași,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaș.


Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate ;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.


Tremurînd cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Și visînd o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.


De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce privești zîmbind în unde ?
Ești frumoasă, se-nțelege.


Înălțimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătînd privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.


E-un miros de tei în crînguri,
Dulce-i umbra de răchiți
Și suntem atît de singuri
Și atît de fericiți !


Numai luna printre ceață
Varsă apelor văpaie,
Și te află strînsă-n brațe,
Dulce dragoste bălaie.