Poezia Reminiscențe de Tudor Arghezi

REMINISCENȚE




Vin, iată-le, tot de la sine,
Frînturile toate spre mine,
Fărîme știrbite și-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nțelegi.
Așa sînt precum le-am uitat
De lucruri pe care de-abia le-nțelegi.
Așa sînt precum le-am uitat
De cînd s-au culcat :
Un fost cimitir de păpuși.
Încep să se miște de-acuși,
Să capete trup
Din umbră și zvon ca de stup,
Și, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrînd o mustrare,
O schiță de bine și rău cuvîntare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mînă rănită, o căutătură,
Și clopote, parcă, departe,
Și cîte o foaie de carte.
O țandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet și iedera moartă
Și vocile stinse luînd graiuri, pe rînd,
Și murmură parcă și parcă și rîd.





Mă văd cînd la Cină părtaș,
Sau cînd, în prigoană, sutaș.
Încerc iar cămașa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Și nemaiiștiută
La inima vremii, tăcută.
Și dacă duc palma la gaura ruptă,
Nu știu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sînge.
Acolo se strînge
Tot ce de la sine se-adună,
Frînturi de Scriptură și hașchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde înghețul : un sloi de argint,
Și deștele-n ceață
Se fac peste unghii cărbune de gheață.