Poezia Prier Și Fata Iernei de Vasile Alecsandri

PRIER ȘI FATA IERNEI


1.


S-au iubit iarna cu gerul
Ș-amîndoi s-au însoțit.
De frig mare-atunci chiar ferul
Scrijelit au amorțit !
L-a lor nuntă-ngrozitoare
Moartea rece-au asistat
Și, privindu-i, mîndrul soare
Sus pe cer au înghețat.



Mirii sarbezi în cojoace
Veselit-au șese luni,
Invitînd cu ei să joace
Viscoloasele furtuni,
Ș-au avut la cununie
Lăutari de triste hori,
Aspru Crivăț de urgie,
Corbii trist croncănitori.




Iar nuntași, un număr mare
De lupi lacomi, de urși groși,
Toți cu blane pe spinare,
Cu dinți lungi, cu ochii roși.
Ei în noaptea nuntitoare
Mare praznic au făcut
De plăpînde căprioare
Și de-un biet copil perdut !


2.


Iarna are-o fată albă
Ca ștreangul alb de in.
Fata are-n sîn o salbă
De frumoase flori de crin,
Și zapada pe-a ei față,
Și păr luciu de argint ;
Pe sub gene, ochi de gheașă,
Pe sub buze, margarint.




Ea-i frumoasă ca o moartă
În momentul cel suprem
Cînd, plecînd din lume, poartă
Al veciei diadem ;
Dar ca statuie de ceară,
Doarme făr-a se trezi
De cu ziori și pînă-n seară,
De cu seară pînă-n zi.




În zadar o tot sărută
Mama ei la ea privind ;
Copilița-n veci tăcută
Îi zîmbește aromind.
Mîndrul soare cu iubire
O dismiardă în zadar.
Ea rămîne-n neclintire,
Ca un viu margaritar.



3.


Iat,-aude-n depărtare
Prier, al verdeții domn,
De vestita fată mare
Adormită-n vecinic somn,
Și el simte deodată
Foc în sînu-i tulburat,
Și în suflet dor de fată,
Dor aprins de însurat.




Iată-l, pleacă, dar se luptă
Pe-a lui cale nencetat
Cu ninsoarea întreruptă
De ploi reci, de vînt turbat ;
Și, răpit pe-aripa grabii,
El străbate neoprit
Tristele zile-ale Babii,
De cocori călăuzit.




Iat,-ajunge, iată vede
Fata-n haine de ninsori.
El o cheamă, se răpede
Ș-o sărută de trei ori.
S-au trezit copila dragă
Sub sărutul arzător,
Ea zîmbește, dar, pribagă,
Se preface într-un nor !...


1 mai 1876