Poezia Sunt de Grigore Vieru

SUNT



Sunt pomul cel cu mere roșii,
În vârf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproșii
Hulind pe oamenii cei teferi.



Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Bețivul peste ea se udă.



Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe față preoți o sărută,
Pe spate scârnave cuvinte
Înșiră golănimea brută.



Sunt o albină truditoare
Fardată cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujați cu roșul Uniunii...



Sunt, poate, însuși viitorul
Poporului cu chip de salce
Pe care-l mai învață chiorul
Pe unde și-n ce fel să calce.



Sunt cel ce vrea să cânte-n Piață
A libertății dulci prescură,
În gură c-un baston de gumă,
Cu un căluș cazon în gură.



Sunt pata cea de sânge, zisă
Republica Moldovenească,
Ce-n loc să frigă ucigașul,
Încearcă veșnic să-i zâmbească.



Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz și apă înspumată -
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.




Sunt Prutul singur și istoric,
Ghimpată sârmă îl rănește.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăște.




Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poți s-o-năbuși, nici s-o sperii
Chiar dacă-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.