Poezia Din Copilărie de Nichita Stănescu
DIN COPILĂRIE
Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vîrfurile totdeauna ude
Vîntul își despletea odgoanele, zornăind.
peste șindrila caselor zălude
Mai tot găseam și cîte-un arbore vechi de care
cu mîinile-amîndouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste bouturile cailor, la adăpătoare
Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprînceane,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an
Coborau oile, vîrîte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale, la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stîrneau rotogoalele pînă la zece
Coboram din gorun să le număr cu degetul ;
de-aceea le știu așa cum știu cîntecele cu haiduci pe dinafară
Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară
Mereu, bolțile de noroi, mereu tălăngile oilor clătinîndu-se,
rîul rece nu spășa stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa, era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se
Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mîinile-mi tresar pipăind invizibil goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind.
Poezia Din Copilărie de Nichita Stănescu
DIN COPILĂRIE
Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vîrfurile totdeauna ude
Vîntul își despletea odgoanele, zornăind.
peste șindrila caselor zălude
Mai tot găseam și cîte-un arbore vechi de care
cu mîinile-amîndouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste bouturile cailor, la adăpătoare
Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprînceane,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an
Coborau oile, vîrîte una-ntr-alta
Tălăngile lor coborau în vale, la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stîrneau rotogoalele pînă la zece
Coboram din gorun să le număr cu degetul ;
de-aceea le știu așa cum știu cîntecele cu haiduci pe dinafară
Sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară
Mereu, bolțile de noroi, mereu tălăngile oilor clătinîndu-se,
rîul rece nu spășa stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa, era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se
Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mîinile-mi tresar pipăind invizibil goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind.
Poezia Din Nou Gîndul Mi-a Furat de Nichita Stănescu
DIN NOU GÎNDUL MI-A FURAT
Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam cînd eram copil :
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vîntul
și mi l-a purtat pînă la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor !
Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pămînt.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scînduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor ,
am închis ochii, stînd de vorbă singur.
Întodeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare subțiri.
Paiainjeni și păienjenițe și lemn...
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată !
Poezia Din Nou Gîndul Mi-a Furat de Nichita Stănescu
DIN NOU GÎNDUL MI-A FURAT
Din nou, jindul mi-a furat
trupul pe care-l purtam cînd eram copil :
s-a-nvoit pe bani puțini, cu vîntul
și mi l-a purtat pînă la marginea
doritului, jinduitului, strălucitorului
Bosfor !
Aici era o noapte intensă,
cu cornul lunii-ntors spre pămînt.
Rătăceam prin străzile-nguste cu clădiri de scînduri,
și-n colț, deasupra brutăriei, în podul binemirositor ,
am închis ochii, stînd de vorbă singur.
Întodeauna lemnul a fost prieten cu oamenii
și eu l-am înțeles.
Iar stelele își scoteau razele, ca pe niște picioare subțiri.
Paiainjeni și păienjenițe și lemn...
Oh, doritul Bosfor, pe care n-am să-l mai văd niciodată !
Poezia Strigăt de Libertate de Nichita Stănescu
STRIGĂT DE LIBERTATE
Dinții, pentru că ei sînt cei mai aproape,
se vor rupe, scrîșnind, să-mi facă loc.
Vîntul va goni de pe străzi pietruite
umbrele montane, înghesuite la oraș.
- Desigur, vîrful munților
ar trebui să fie drept -
Și prin toate încăperile,
pe sub pragul de sus, pe sub burlanele de tablă,
ori sub stinghia de lemn a porții,
se dilată firul subțire al clopotelor
Eu trebuie s-ajung mai repede
Și buzele, pentru că ele sînt mai aproape,
se vor rupe în stea.
Porțile de aer ale orașului,
numai porțile de aer ale orașului
se bălăngănesc în vînt
Și mîinile, numai mîinile,
pentru că ele sînt mai aproape,
vor pipăi zăvoarele.
Poezia Strigăt de Libertate de Nichita Stănescu
STRIGĂT DE LIBERTATE
Dinții, pentru că ei sînt cei mai aproape,
se vor rupe, scrîșnind, să-mi facă loc.
Vîntul va goni de pe străzi pietruite
umbrele montane, înghesuite la oraș.
- Desigur, vîrful munților
ar trebui să fie drept -
Și prin toate încăperile,
pe sub pragul de sus, pe sub burlanele de tablă,
ori sub stinghia de lemn a porții,
se dilată firul subțire al clopotelor
Eu trebuie s-ajung mai repede
Și buzele, pentru că ele sînt mai aproape,
se vor rupe în stea.
Porțile de aer ale orașului,
numai porțile de aer ale orașului
se bălăngănesc în vînt
Și mîinile, numai mîinile,
pentru că ele sînt mai aproape,
vor pipăi zăvoarele.
Poezia Con de Nichita Stănescu
CON
Eu am venit de foarte de jos, de lîngă taine
M-au cotrobăit în voie plantele, la început,
după-aceea peștii și ereții și lupii și vulpile faine.
Pe toți i-am încăput.
Trebuia să răsucesc bine țărîna
și cu degetul gros al piciorului să trag un cerc
care să-mi păstreze și smucitura și rîna
cînd am să mă-ncerc
Numai de nu m-aș tăia la jumătate,
Într-un cerc mai mic, deasupra stînd, mărunt,
ca un soare răsărind pe jumătate -
doare atît să-mi fie dat, spre punct !
Poezia Con de Nichita Stănescu
CON
Eu am venit de foarte de jos, de lîngă taine
M-au cotrobăit în voie plantele, la început,
după-aceea peștii și ereții și lupii și vulpile faine.
Pe toți i-am încăput.
Trebuia să răsucesc bine țărîna
și cu degetul gros al piciorului să trag un cerc
care să-mi păstreze și smucitura și rîna
cînd am să mă-ncerc
Numai de nu m-aș tăia la jumătate,
Într-un cerc mai mic, deasupra stînd, mărunt,
ca un soare răsărind pe jumătate -
doare atît să-mi fie dat, spre punct !
Poezia Ploaie de Munte de Nichita Stănescu
PLOAIE DE MUNTE
Cu sprîncenele lipite
de fereastră aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită ?
La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blîndo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furînd-o ?
ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jăndari, la primărie ?
O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele...
Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe
Poezia Ploaie de Munte de Nichita Stănescu
PLOAIE DE MUNTE
Cu sprîncenele lipite
de fereastră aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită ?
La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blîndo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furînd-o ?
ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jăndari, la primărie ?
O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele...
Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe
Poezia Duminică Veche de Nichita Stănescu
DUMINICA VECHE
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe
casele își schimbau locul între ele
Ai deschis o fereastră, acoperind
cu scîrțitul ei păcănitul streașinilor
și-ai tras adînc, în plămîni, după amiază
Ploua liniștit peste Ploiești
și tu ți-ai scos cămașa pătată de petrol
și ți-ai arătat în ploaie umerii tatuați
cu ancore și cu inimi,
strigînd-ți peste gard vecinul
la o partidă de table.
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe,
casele își schimbau locul între ele
Poezia Duminică Veche de Nichita Stănescu
DUMINICA VECHE
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe
casele își schimbau locul între ele
Ai deschis o fereastră, acoperind
cu scîrțitul ei păcănitul streașinilor
și-ai tras adînc, în plămîni, după amiază
Ploua liniștit peste Ploiești
și tu ți-ai scos cămașa pătată de petrol
și ți-ai arătat în ploaie umerii tatuați
cu ancore și cu inimi,
strigînd-ți peste gard vecinul
la o partidă de table.
Ploua liniștit peste Ploiești
și-n cartierele mărginașe,
casele își schimbau locul între ele
Poezia Judecată În Cîmpul Frumoasei de Lucian Blaga
JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI
În satul meu, în Cîmpul Frumoasei,
în preajma turnului, pietrele stau
pe subt plopi. E primăvară, și pietrele - stau.
Unele poartă încă insripții chirilice.
Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne.
Sunt ale părinților, pietrele -
și ale părinților lor.
Huma e beatitudinea lor astăzi și mîne.
O mierlă neagră cu ciocul de ceară
aleargă de pe un mormînt
pe altul, precum îi cere viața.
Dar eu mă gîndesc mai departe.
Mă gîndesc la ziua
cînd plugul va trece prin morți
să-ndrepte fața.
Poezia Judecată În Cîmpul Frumoasei de Lucian Blaga
JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI
În satul meu, în Cîmpul Frumoasei,
în preajma turnului, pietrele stau
pe subt plopi. E primăvară, și pietrele - stau.
Unele poartă încă insripții chirilice.
Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne.
Sunt ale părinților, pietrele -
și ale părinților lor.
Huma e beatitudinea lor astăzi și mîne.
O mierlă neagră cu ciocul de ceară
aleargă de pe un mormînt
pe altul, precum îi cere viața.
Dar eu mă gîndesc mai departe.
Mă gîndesc la ziua
cînd plugul va trece prin morți
să-ndrepte fața.
Poezia Giordano Bruno Cîntă Balada Permanenței de Lucian Blaga
GIORDANO BRUNO CÎNTĂ BALADA PERMANENȚEI
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
răsărit din munte, gînd.
Să se întrupeze-n vale
alte umbre sunt la rînd.
E aceleași, nu-s aceleași.
E același unic soare
albul inului sorbind.
Să întindă pînza-n iarbă
fete, alte sunt la rînd.
A același, nu-s aceași.
E același unic soare
tîlc suav învederînd.
Ca să coloreze ceasul
fluturi - alții sunt la rînd.
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
ce-nfierbintă rouă, vînt.
Să îndure moartea-n vară
alte spice sunt la rînd.
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
inimă prin lumi bătînd.
Să îngîne-n vreme rugul
alte-amurguri sunt la rînd.
Poezia Giordano Bruno Cîntă Balada Permanenței de Lucian Blaga
GIORDANO BRUNO CÎNTĂ BALADA PERMANENȚEI
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
răsărit din munte, gînd.
Să se întrupeze-n vale
alte umbre sunt la rînd.
E aceleași, nu-s aceleași.
E același unic soare
albul inului sorbind.
Să întindă pînza-n iarbă
fete, alte sunt la rînd.
A același, nu-s aceași.
E același unic soare
tîlc suav învederînd.
Ca să coloreze ceasul
fluturi - alții sunt la rînd.
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
ce-nfierbintă rouă, vînt.
Să îndure moartea-n vară
alte spice sunt la rînd.
E același, nu-s aceleași.
E același unic soare
inimă prin lumi bătînd.
Să îngîne-n vreme rugul
alte-amurguri sunt la rînd.
Poezia Anii Vieți de Lucian Blaga
ANII VIEȚI
În spațiu tainic, fără mărturie,
mă alesei cîndva, făptură vie.
M-au făurit rîzînd, cîntînd, părinții.
Ei, țesătorii vieții și ai morții,
mi-au dat ce-ngăduise soartea :
au pus în mine soarele și noaptea,
și mi-au adus un drum în fața porții.
,,Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinții,
pornrști din văi s-ajungi în slava minții.''
Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altădat'.
de-abia iubirea m-a întemeiat.
Poezia Anii Vieți de Lucian Blaga
ANII VIEȚI
În spațiu tainic, fără mărturie,
mă alesei cîndva, făptură vie.
M-au făurit rîzînd, cîntînd, părinții.
Ei, țesătorii vieții și ai morții,
mi-au dat ce-ngăduise soartea :
au pus în mine soarele și noaptea,
și mi-au adus un drum în fața porții.
,,Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinții,
pornrști din văi s-ajungi în slava minții.''
Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altădat'.
de-abia iubirea m-a întemeiat.
Poezia Toamnă de Cristal de Lucian Blaga
TOAMNĂ DE CRISTAL
Sunt zilele acuma
mereu senine, treze.
Sub glii cei duși încearcă
surîsul să-și păstreze.
Cunoaște-n frunze urbea
conversiuni în aur -
și vama se deschide
pentru sticleți și graur.
Ca niște țevi de orgă-s
furnalele-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte -
ajung la ceruri toate.
Și soarele mai este.
Cu foarfece, cum umblă,
el pomilor le taie
în brumă albă umbră.
Oricît suflarea-ngheață
în dăinuiri aparte,
ne încălzește încă
lumina dintr-o parte.
Cît de frumoasă-i lumea
și dincolo de termen !
Încredințate-s sorții
puterile în germen.
Poezia Toamnă de Cristal de Lucian Blaga
TOAMNĂ DE CRISTAL
Sunt zilele acuma
mereu senine, treze.
Sub glii cei duși încearcă
surîsul să-și păstreze.
Cunoaște-n frunze urbea
conversiuni în aur -
și vama se deschide
pentru sticleți și graur.
Ca niște țevi de orgă-s
furnalele-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte -
ajung la ceruri toate.
Și soarele mai este.
Cu foarfece, cum umblă,
el pomilor le taie
în brumă albă umbră.
Oricît suflarea-ngheață
în dăinuiri aparte,
ne încălzește încă
lumina dintr-o parte.
Cît de frumoasă-i lumea
și dincolo de termen !
Încredințate-s sorții
puterile în germen.
Poezia Măgărușul de Lucian Blaga
MĂGĂRUȘUL
Văzui cîndva prin munți iberici, ca de lună,
aridă curte, stănci și-o dogorîtă vatră,
o așezare unde om și floare, piatră,
își potriveau frumusețea aprigă-mpreună.
În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
un măgăruș se învîrtea-nhămat, subt doare,
găleți să urce în fîntînă, să coboare,
cu truda lui scotea un firicel de apă.
Și jghiabul picura, la capăt să se-aleagă
verdeața firavă a unui strat de humă.
Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă.
Măgarul orb, în învîrtire, rar curmată,
subt arșiți adăpa, cu sete, vara-ntreagă
agave, nalbă, oleandri și mușcată.
Poezia Măgărușul de Lucian Blaga
MĂGĂRUȘUL
Văzui cîndva prin munți iberici, ca de lună,
aridă curte, stănci și-o dogorîtă vatră,
o așezare unde om și floare, piatră,
își potriveau frumusețea aprigă-mpreună.
În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
un măgăruș se învîrtea-nhămat, subt doare,
găleți să urce în fîntînă, să coboare,
cu truda lui scotea un firicel de apă.
Și jghiabul picura, la capăt să se-aleagă
verdeața firavă a unui strat de humă.
Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă.
Măgarul orb, în învîrtire, rar curmată,
subt arșiți adăpa, cu sete, vara-ntreagă
agave, nalbă, oleandri și mușcată.
Poezia Marea Mediterană de Vasile Alecsandri
MAREA MEDITERANĂ
I
Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!
Ești vastă, triumfală,
Te miști măret la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,
Și vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Și naște flori de crin.
Și luna,zână dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ți de smarald.
Tu ești atrăgătoare
Ca visul inceput,
Și nu-i leagăn sub soare
Ca tine de plăcut.
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taina fără nume
Ascunsă-n sânul tău.
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncânta
Ca neagra-ți tulburare.
Sau liniștirea ta...
Când fața ta-i senină,
Chiar cerul înăltat,
Spre tine se înclin
Să-ți dea un sărutat.
Când plaiu-ți clocotește
În munți spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,
Și lumea,spaimântată
De cruntele-ți mugiri
Tresare cufundată
În triste presimțiri;
Iar sufletu-mi in zboru-i
S-avântă fericit
Și scalda vesel doru-
În sânu-ți răzvrătit.
II
Scumpă Mediterană!
Lac limpede și lin!
Oglindă diafană
A cerului senin!
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să viețuiesc
Și, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca paseuri pribegind.
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Și tainic le urmează
Zburând pe calea lor
Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Ca glasu-i ămblânzit,
Și lin, pe nesimțite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:
Atlantica fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Și Asia frumoasă,
Ș-a Indiei minuni.
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.
Și sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.
III
Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cerească renviere
Într-al magiei rai!
Ferice care poate,
Lăsând a lumei mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!...
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumine
Un imn armonios.
Prin sferile-nstelate
Pătrund și văd uimit
Ființele-adorate
Ce trist m-au părăsit.
Și-mi pare că spre mine
Un înger alb și sânt,
Zâmbind, pășeste, vine
De-mi zice ca să cânt...
Ah! în a mea junie
Necontenit cântam;
De dulce armoni
Ferice mă-mbătam.
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.
Cântat-am, plin de viață,
Al vieții dar plăcut
Și gloria măreață
Mărețului trecut...
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluța mea-i apusă
Din orizonul meu!...
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, șnvii și-mi pare
Că iar întineresc,
Ș-atunci, din amorțire
Trezindu-mă încet,
Simțesc cu fericire
Că sunt încă poet!
Poezia Marea Mediterană de Vasile Alecsandri
MAREA MEDITERANĂ
I
Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!
Ești vastă, triumfală,
Te miști măret la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,
Și vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Și naște flori de crin.
Și luna,zână dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ți de smarald.
Tu ești atrăgătoare
Ca visul inceput,
Și nu-i leagăn sub soare
Ca tine de plăcut.
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taina fără nume
Ascunsă-n sânul tău.
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncânta
Ca neagra-ți tulburare.
Sau liniștirea ta...
Când fața ta-i senină,
Chiar cerul înăltat,
Spre tine se înclin
Să-ți dea un sărutat.
Când plaiu-ți clocotește
În munți spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,
Și lumea,spaimântată
De cruntele-ți mugiri
Tresare cufundată
În triste presimțiri;
Iar sufletu-mi in zboru-i
S-avântă fericit
Și scalda vesel doru-
În sânu-ți răzvrătit.
II
Scumpă Mediterană!
Lac limpede și lin!
Oglindă diafană
A cerului senin!
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să viețuiesc
Și, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca paseuri pribegind.
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Și tainic le urmează
Zburând pe calea lor
Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Ca glasu-i ămblânzit,
Și lin, pe nesimțite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:
Atlantica fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Și Asia frumoasă,
Ș-a Indiei minuni.
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.
Și sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.
III
Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cerească renviere
Într-al magiei rai!
Ferice care poate,
Lăsând a lumei mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!...
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumine
Un imn armonios.
Prin sferile-nstelate
Pătrund și văd uimit
Ființele-adorate
Ce trist m-au părăsit.
Și-mi pare că spre mine
Un înger alb și sânt,
Zâmbind, pășeste, vine
De-mi zice ca să cânt...
Ah! în a mea junie
Necontenit cântam;
De dulce armoni
Ferice mă-mbătam.
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.
Cântat-am, plin de viață,
Al vieții dar plăcut
Și gloria măreață
Mărețului trecut...
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluța mea-i apusă
Din orizonul meu!...
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, șnvii și-mi pare
Că iar întineresc,
Ș-atunci, din amorțire
Trezindu-mă încet,
Simțesc cu fericire
Că sunt încă poet!
Poezia Ceas de Lucian Blaga
CEAS
Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte am ieșit.
Crezusem vai cu tărie
că niciodată sfîrșit nu va fi.
Ți-am spus uneori : ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreții.
Ți-am zis alte dății : vezi tu jeraticul, truda în vatră ?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se țese.
Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale
cu capul în mîni,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale
de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ți este ușor
în cetatea cu punțile trase.
Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase
nimeni să-l bea,
toarnă cenușa-n ulcior.
Poezia Ceas de Lucian Blaga
CEAS
Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte am ieșit.
Crezusem vai cu tărie
că niciodată sfîrșit nu va fi.
Ți-am spus uneori : ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreții.
Ți-am zis alte dății : vezi tu jeraticul, truda în vatră ?
Din fumul albastru ce iese
mereu cerul se țese.
Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale
cu capul în mîni,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale
de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ți este ușor
în cetatea cu punțile trase.
Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase
nimeni să-l bea,
toarnă cenușa-n ulcior.
Poezia În Timp de Lucian Blaga
ÎN TIMP
Natura-și împlinește ciclul
și iarăși de la cap și-l ia.
Istoria înaintează pe Via Appia.
Astăzi ca și alte dăți
înalță apeducte-n deșerturi,
pentru tot mai depărtate cetăți
duce pe umeri argilă arsă,
dezmărginește pămîntul, grădină după grădină,
și pune pietre de hotar în timp,
aici o bătălie, colo un gînd.
În catacombe s-adună și iar se revarsă.
Dar faptele mele unde sînt ?
Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea
în grădină, în lumină.
Poezia În Timp de Lucian Blaga
ÎN TIMP
Natura-și împlinește ciclul
și iarăși de la cap și-l ia.
Istoria înaintează pe Via Appia.
Astăzi ca și alte dăți
înalță apeducte-n deșerturi,
pentru tot mai depărtate cetăți
duce pe umeri argilă arsă,
dezmărginește pămîntul, grădină după grădină,
și pune pietre de hotar în timp,
aici o bătălie, colo un gînd.
În catacombe s-adună și iar se revarsă.
Dar faptele mele unde sînt ?
Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea
în grădină, în lumină.
Poezia Cucoarele de Vasile Alecsandri
CUCOARELE
Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare
Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor,
În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate,
Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați,
Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați.
Fericire călătoare!zburând iute pe sub ceruri,
Am văzut în răpigiune ale Africei misteruri,
Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustui-ngrozitor,
Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.
Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale
Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insula din rai,
Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!
Poezia Cucoarele de Vasile Alecsandri
CUCOARELE
Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare
Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor,
În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate,
Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați,
Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați.
Fericire călătoare!zburând iute pe sub ceruri,
Am văzut în răpigiune ale Africei misteruri,
Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustui-ngrozitor,
Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.
Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale
Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insula din rai,
Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!
Poezia Sfârșitul Iernei de Vasile Alecsandri
SFÂRȘITUL IERNEI
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-a dus zilele Babei si nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământSe-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-unflutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Poezia Sfârșitul Iernei de Vasile Alecsandri
SFÂRȘITUL IERNEI
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-a dus zilele Babei si nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământSe-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-unflutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Poezia Sania de Vasile Alecsandri
SANIA
Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la plimbare.
Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuța, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi...Tu zâmbești?... Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi.
Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania ușoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.
Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veverița mică pe o creangă de stejar
Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie.
Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori...
Tu o rupi?... Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.
Poezia Sania de Vasile Alecsandri
SANIA
Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la plimbare.
Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuța, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi...Tu zâmbești?... Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi.
Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania ușoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.
Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veverița mică pe o creangă de stejar
Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie.
Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori...
Tu o rupi?... Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.
Poezia Miezul iernei de Vasile Alecsandri
MEZUL IERNEI
În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare
Fumuri albe se ridica în văzduh scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou mareţ, fantastic!...Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii-organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă- nici un pas;
Dar ce văd?.. în raza lunei o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Poezia Miezul iernei de Vasile Alecsandri
MEZUL IERNEI
În păduri trăsnesc stejarii ! E un ger, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare
Fumuri albe se ridica în văzduh scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou mareţ, fantastic!...Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii-organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă- nici un pas;
Dar ce văd?.. în raza lunei o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Poezia Întoarcerea în Ţară de Vasile Alecsandri
ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ
Pe muşchi de prăpastie lunecând uşor,
Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gândul ce mă-mpresura ;
Gândul meu,ca mine, în ceruri zbura.
Eu răzbateam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!
În zădar copacii crengile-şi plecau
Şi zăpadă-n cale-mi pe rând scuturau.
În zădar şi cerul viscole stârnea
Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşternea.
În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.
Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi
În negura deasă rămâneau perduţi,
Căci mergeam grabă... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!
În ţara mea dulce sunt drumuri de flori ;
În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,
În blândul luceafăr am un înger blând ;
Înalţă-te-n sânu-i, o ! tristul meu gând !
Ţara nu-i departe ; o simt, o văd eu!
Raiul înfloreşte în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirei îmi zâmbeşte lin.
Periţi, neguri dese ! iată dulcea stea !
Pei, străinatate ! iată ţara mea !
1849
Poezia Întoarcerea în Ţară de Vasile Alecsandri
ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ
Pe muşchi de prăpastie lunecând uşor,
Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gândul ce mă-mpresura ;
Gândul meu,ca mine, în ceruri zbura.
Eu răzbateam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!
În zădar copacii crengile-şi plecau
Şi zăpadă-n cale-mi pe rând scuturau.
În zădar şi cerul viscole stârnea
Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşternea.
În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.
Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi
În negura deasă rămâneau perduţi,
Căci mergeam grabă... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră ţara mea!
În ţara mea dulce sunt drumuri de flori ;
În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,
În blândul luceafăr am un înger blând ;
Înalţă-te-n sânu-i, o ! tristul meu gând !
Ţara nu-i departe ; o simt, o văd eu!
Raiul înfloreşte în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirei îmi zâmbeşte lin.
Periţi, neguri dese ! iată dulcea stea !
Pei, străinatate ! iată ţara mea !
1849
Poezia Gerul de Vasile Alecsandri
GERUL
Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitor.
Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește,
Și, privind la focul vesel care-n sobe strălucește,
El depune flori de iarnă pe cristalul înghețat,
Crini și roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri
Pune streșinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerul năprasnic, vin` îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu!
Poezia Gerul de Vasile Alecsandri
GERUL
Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitor.
Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește,
Și, privind la focul vesel care-n sobe strălucește,
El depune flori de iarnă pe cristalul înghețat,
Crini și roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri
Pune streșinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerul năprasnic, vin` îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu!
Poezia Viscolul de Vasile Alecsandri
VISCOLUL
Crivățul din meazănoapte vâjie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmp
Valuri albe trec in zare, se așează-n lung troian.
Ca nisipurile dese din pustiul african.Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiți de vânt,
Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberăt, raget, țipret, mii de glasuri spăimântate,
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
Și-n departe se aude un neghez răsunător...
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal si călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire
O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospeție îl intâmpină zâmbind!
Poezia Viscolul de Vasile Alecsandri
VISCOLUL
Crivățul din meazănoapte vâjie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmp
Valuri albe trec in zare, se așează-n lung troian.
Ca nisipurile dese din pustiul african.Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiți de vânt,
Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ.
Zberăt, raget, țipret, mii de glasuri spăimântate,
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
Și-n departe se aude un neghez răsunător...
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal si călător!
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire
O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospeție îl intâmpină zâmbind!
Poezia Bradul de Vasile Alecsandri
BRADUL
Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se perde
Ca o fantasmă geroasă,
Și privește cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu șepte cojoace.
El se scutură și zice:,,În zădar, tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.
În zădar îngheti pământul,
Ucizi florile și stupii
Și trimiți moartea cu vântul
Și trimiți foamea cu lupii.
În zădar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Șterge urma pe cărare
Și de mine țurțuri leagă.
În zădar aduci cu tine
Corbul negru și prădalnic,
Și din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.
În zădar, urgie crudă,
Lungești noaptea-ntunecoasă
Și, râzând de-a lumei trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.
În zădar îmi pui povară
De zăpadă și de gheață.
Fie iarnă, fie vară.
Eu păstrez a mea verdeață!"
Poezia Bradul de Vasile Alecsandri
BRADUL
Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se perde
Ca o fantasmă geroasă,
Și privește cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu șepte cojoace.
El se scutură și zice:,,În zădar, tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.
În zădar îngheti pământul,
Ucizi florile și stupii
Și trimiți moartea cu vântul
Și trimiți foamea cu lupii.
În zădar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Șterge urma pe cărare
Și de mine țurțuri leagă.
În zădar aduci cu tine
Corbul negru și prădalnic,
Și din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.
În zădar, urgie crudă,
Lungești noaptea-ntunecoasă
Și, râzând de-a lumei trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.
În zădar îmi pui povară
De zăpadă și de gheață.
Fie iarnă, fie vară.
Eu păstrez a mea verdeață!"
Poezia Iarna de Vasile Alecsandri
IARNA
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar:
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară:
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi
Poezia Iarna de Vasile Alecsandri
IARNA
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar:
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară:
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi
Poezia Serile la Mircesti de Vaslile Alecsandri
SERILE LA MIRCEȘTI
Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.
Pe jilțu-mi, lângă masă, condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întalnește ș-admiră o cadâna
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morți
Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă
Țintește ochii vestezi pe-a veciniciei porți.
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regină, ce-n marea se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume
O sprintenă covertă, un răpide-alcyon;
Și iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cucoarele în șiruri zburând spre orizon.
O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!...
Afară ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
Văd insule frumoase și mări necunoscute,
Și splendide orașe, și lacuri de smarald,
Și cete de sălbatici prin codri deși perdute.
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul țigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.
Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ș-atunci păduri și lacuri, și mări,și flori, și stele
Întoarnă pentru mine un imn nemărginit.
Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.
Mircești 1867
Poezia Serile la Mircesti de Vaslile Alecsandri
SERILE LA MIRCEȘTI
Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.
Pe jilțu-mi, lângă masă, condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întalnește ș-admiră o cadâna
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morți
Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă
Țintește ochii vestezi pe-a veciniciei porți.
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regină, ce-n marea se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume
O sprintenă covertă, un răpide-alcyon;
Și iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cucoarele în șiruri zburând spre orizon.
O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!...
Afară ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.
Văd insule frumoase și mări necunoscute,
Și splendide orașe, și lacuri de smarald,
Și cete de sălbatici prin codri deși perdute.
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul țigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.
Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ș-atunci păduri și lacuri, și mări,și flori, și stele
Întoarnă pentru mine un imn nemărginit.
Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.
Mircești 1867
Poezia Dragoş de Vasile Alecsandri
DRAGOŞ
I
Dragoş, mândru ca un soare,
A plecat la vânătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiiul codrului!
Cerbul moare, urşii per
Şi vulturii cad din cer...
Iată că-ntr-o dumbrăvioară
El zăreşte-o căprioară,
Fiară blândă de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte
Şi corniţe subţirele
Şi copite sprintenele.
Căprioara cum îl simte
Lasă locurile strimte,
Fuge, saltă, zboară, pere,
Ca un vis, ca o părere;
Iară Dragoş înfocat
O goneşte nencetat.
Zi de vară cât de lungă,
Vânătorul o alungă,
Ş-amândoi se perd de vii
În codri merei pustii!
II
Iată, mări, că deodată
O poiană se arată,
Înverzită, înflorită
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă
Cântă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dismierdători
Şi cu sânul plin de flori.
Căprioara, cât o vede,
Zboară vesel, se răpede
Şi îi cade la picioare
Pe-un covor de lăcrimioare.
Cât viteazul o zărește,
Pe loc sta și se uimeşte!
Uită blânda căprioară
Și săgeata ce omoară!
Uită draga vânătoare,
Uită lumea de sub soare!
III
,,Copiliţă! zice el
Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zâna ăstui plai,
Sau o floare de la rai?"
,,Dragoş, Dragoş fraţioare,
Nu sunt zâna, nu sunt floare,
Dar am suflet fecioresc
Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de când te-aştept
Să-mi alin dorul din piept,
Că de Domnul sunt menită
Ca să fiu a ta ursită!"
,,O, Moldovo-ncântătoare,
Gingaşă fărmecătoare!
Iată, arcu-mi vitejesc
Lănga tine-l răsădesc,
Ca să deie pân-în ziori
Crengi cu frunze şi cu flori,
Şi cu-acele crengi frumoase
Să-mpletim cununi voioase
Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie!"
IV
A doua zi e plecară
Și prin codri apucară,
Amâdoi îmbrăţişaţi.
Cu flori mândre-ncununaţi
Dealurile multe ei suiră,
Multe dealuri coborâră,
Păn-în valea ce-nverzită,
De-un râu luciu răcorită.
Copiliţa-nveselea
Şi din gură-aşa grăia:
,,Dragoş, Dragoş frăţioare,
Lasă ochii tăi să zboare
Peste dealuri și câmpii
Păscute de erghelii,
Peste văi, peste grădini
Unde zbor mii de albini,
Peste ape curgătoare
Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cât pământ tu vei videa,
E cuprins de zestrea mea!
Ş-acea dalbă de moşie.
Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată
De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros
Care-o calcă-n sus şi-n jos."
Poezia Dragoş de Vasile Alecsandri
DRAGOŞ
I
Dragoş, mândru ca un soare,
A plecat la vânătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiiul codrului!
Cerbul moare, urşii per
Şi vulturii cad din cer...
Iată că-ntr-o dumbrăvioară
El zăreşte-o căprioară,
Fiară blândă de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte
Şi corniţe subţirele
Şi copite sprintenele.
Căprioara cum îl simte
Lasă locurile strimte,
Fuge, saltă, zboară, pere,
Ca un vis, ca o părere;
Iară Dragoş înfocat
O goneşte nencetat.
Zi de vară cât de lungă,
Vânătorul o alungă,
Ş-amândoi se perd de vii
În codri merei pustii!
II
Iată, mări, că deodată
O poiană se arată,
Înverzită, înflorită
Şi de lume tăinuită.
Iar pe iarbă-n poieniţă
Cântă-o albă copiliţă,
Cu ochi dulci, dismierdători
Şi cu sânul plin de flori.
Căprioara, cât o vede,
Zboară vesel, se răpede
Şi îi cade la picioare
Pe-un covor de lăcrimioare.
Cât viteazul o zărește,
Pe loc sta și se uimeşte!
Uită blânda căprioară
Și săgeata ce omoară!
Uită draga vânătoare,
Uită lumea de sub soare!
III
,,Copiliţă! zice el
Rezemat de-un stejărel.
Eşti tu zâna ăstui plai,
Sau o floare de la rai?"
,,Dragoş, Dragoş fraţioare,
Nu sunt zâna, nu sunt floare,
Dar am suflet fecioresc
Şi Moldova mă numesc.
Mult e mult de când te-aştept
Să-mi alin dorul din piept,
Că de Domnul sunt menită
Ca să fiu a ta ursită!"
,,O, Moldovo-ncântătoare,
Gingaşă fărmecătoare!
Iată, arcu-mi vitejesc
Lănga tine-l răsădesc,
Ca să deie pân-în ziori
Crengi cu frunze şi cu flori,
Şi cu-acele crengi frumoase
Să-mpletim cununi voioase
Una ţie, una mie,
Pentru-a noastră cununie!"
IV
A doua zi e plecară
Și prin codri apucară,
Amâdoi îmbrăţişaţi.
Cu flori mândre-ncununaţi
Dealurile multe ei suiră,
Multe dealuri coborâră,
Păn-în valea ce-nverzită,
De-un râu luciu răcorită.
Copiliţa-nveselea
Şi din gură-aşa grăia:
,,Dragoş, Dragoş frăţioare,
Lasă ochii tăi să zboare
Peste dealuri și câmpii
Păscute de erghelii,
Peste văi, peste grădini
Unde zbor mii de albini,
Peste ape curgătoare
Şi dumbrăvi răsunătoare.
Cât pământ tu vei videa,
E cuprins de zestrea mea!
Ş-acea dalbă de moşie.
Toată-n veci a ta să fie,
Ca să fie-n veci scăpată
De o fiară-nfricoşată,
De un zimbru fioros
Care-o calcă-n sus şi-n jos."
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)