Poezia Centaurii de Ion Pillat

CENTAURII

1.

VIS ȘI CENTAURI


Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani,
Ziduri vechi de piatră-n pietre dărîmate ani cu ani,
Iederă de ele prinsă și de-a lungul lor de strajă
Brazi înalți.
Pe iarba deasă stam culcat atins de vrajă,
Ascultînd povestea apei săltărețe de pe prud.
Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braț rotund.
,,De-un trecut ce nu-i al nostru îți aduci aminte oare ?”
Te-ntrebai - și plete, plete ca un rîu stropit cu soare,
Am simțit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vînt...
Și spre seară cînd pe pajiști e o pace de mormînt,
Urmărind poteca strîmtă ce se pierde prin livadă,
Cerbi în cîrd veniți din codri s-au oprit mirați să vadă
Sub salcîmul nins de floare doi străini în țara lor,
Și cînd luna de pe dealuri, ca un arc de vînător,
S-a-ndoit pe cer, și ceața se lasă prin crîng fîșii -
Se ivi ieșind din umbră și din vremile pustii,
Alb, mai alb ca spuma mării, cu copitele de aur,
Izvorind din întuneric, rînd pe rînd, cîte-un centaur !


2.

CENTAURUL


Trei zile-n nemișcare privise stana. Gîndul
Nu cuprinsese forma ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simți că un centaur
Încătușat în piatră îl aștepta să vie.
Trei zile visătorul își făuri visarea :
Cînd mîngîia cu mîna, cînd, crud, lovea cu dalta,
Și tresărea lung piatra atinsă, cum tresare
Femeia ce ascunde în sînu-l viitorul.
A șaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Și, falnic, semizeul, mai alb ca spuma mării,
De noapte de desprinse cînd lună fu-n văzduhuri.




Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Și, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mișcă centaurul, grăiește :
- ,,De ce din somnul pietrei m-ai deșteptat, stăpîne?
De ce mi-e strîmtă haina-ți, de ce mă strînge lutul ?
Sînt zeu și sînt ființă deodată. O ! durere
De-a ști ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a ști că nu-i iubirea cînd îmi trăiesc dorința.
Ce nu putură zeii să facă, ai făcut-o :
Îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintîi centaur !” Dar glasul i se frînse,
Și, nechezînd sălbatic, porni în larg de lume.


3.


BLESTEMUL


Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pămîntul fugarii semizei...
Dar noaptea cîteodată, în nopțile cu lună,
Cînd fiecare rază e ploaie de scîntei,



Îndrăgostiți poeții, atunci cînd îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvala de centauri strîngînd la piept femei.



Și blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeea ca mireasă.



Deși n-avem potcoava răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul în zadar :
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur !


4.

RENAȘTERE


În zgomot de potcoavă și freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrățesc cu ele cărărilor pustii :
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbușit și rar.



Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfînt,
Pribegi prin șări de umbră și goluri de lumină.
Pe valuri de verdeață se-nalță luna plină ;
Văpaia ei urmează sălbaticul vînt.
Deodată mă simt slobod. Gîndirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vînt.



Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ție, Zeus, al veșniciei faur !
Azi unul sînt, de-un sînge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor -
Iar noaptea, pe sub bolta de stele și de laur,
Pornim fără mișcare cu rîul mișcător.


5.


FUGA DE CENTAURI


Coboară povîrnișul, cu coamele în vînt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pămînt.



Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună -
Își potolește goana pe țărmul nalt și frînt,
Privind la valul mării rostogolind pe dună.



Poseidon doar mai este pe mări nemuritor,
Din nai de mult nu cîntă satirul pe cîmpie
Și nimfa n-o mai afli în ape de izvor.



Se risipă zeii. Dar groaznic azi învie
În cele două piepturi al morții crud fior,
Și spaima-i biciuiește prin liniștea pustie.



Pe stînca goală vine un tropot neînfrînt,
Cu umbra se întinde și-l crește înserarea...
Nebuni își încordează puternicul avînt



Centaurii - Se-nalță, ieșind din lună-n zarea
Apusului, vestindu-l și veșnicul mormînt,
Un armăsar, întîiul, tăindu-le cărarea.


6.


CEL DIN URMĂ CENTAUR


Visasem cel din urmă centaur că eram...
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Și, seara, cînd în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scăpăra scînteea
Pe carem-n drumul nopții, sonor o cadențam.



Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpîn ieri pe cîmpie :
Fugeam orbiți de spaimă cîrlanii-n herghelie
Cînd mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau cînd, purtat de sete, mă coboram la vad.



Sirena cea din urmă visasem că erai...
Îmi nechezam dorința pe țăemul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roșii în sîngele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ți-l dai.


7.


RUGĂ PĂGÎNĂ



Îndură-te părinte, și dă-ne alt idol !
Frămîntă iarăși lutul și fă-te iarăși faur !
Din nou pe noi domnească încununat cu laur
Prin codri fără margini sălbaticul centaur
Și mîndrul neam colinde planeta pîn' la Pol.



Iar dacă semizeul din țarină nu-nvie
Și herghelii fugare din moarte nu se rup,
Îmbracă-ne dorința, stăpîne, cu alt trup.
Mai bine prăzi de vultur, vînat gonit de lup -
Dar scapă-ne pămîntul de-a omului urgir.



Tiranul șchiop, copilul maimuțelor, să piară.
Să vie urșii haită rariștea de brad,
Încet să-și mîne zimbrul cirezile la vad,
Și, stoluri, pe deasupra ghețarilor ce scad,
Condorii să rotească, ținînd în a lor gheară



Mînjit și plin de sînge pe cel din urmă om.
Tăcerea să sporească pe șesuri ca o mare,
Cetățile zidite să se cufunde-n zare,
Și singur cîte-un raget de fiară-n înserare
Să urce ca o rugă spre-al cerurilor dom...


8.


VEDENIE


Ca ieri izvorul curge în amfora de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoaba și-o dezbracă pe templul decăzut.



Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sînt anii
Cînd satirul, glumețul, și faunul tăcut,
Veneau să-și cînte-n trestii un dor necunoscut
Și urmă de copită în crîng lăsau silvanii ?



Poteca e pustie și vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare -
Dar noaptea cel din urmă centaur, cîteodată,



Din codri plini de freamăt ieșind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mișcător.


9.

ARTEMIS

Un val de umbră crește pe șesuri cenușii.
Sub grindină de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mînate ca de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalță cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.




Își clatină tulpina pădurile de fag
Și-n vînturi își resfiră pletoasa frunzătură.
Frontonul își sfărîmă înaltul sarcofag :
Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrînd, din arc de fildeș pornește o săgeată
Și, ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagra ceată.




Înfrîngerea își urlă poporul legendar.
Se macină pămîntul sub grelele copite,
Și pe lunara față a cîmpului de var
Se-mprăștie o goană de umbre prelungite...
Pe cînd ivit din ramuri ce vîntul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de lună.