Poezia Epistola Generalului Florescu de Vasile Alecsandri

EPISTOLA GENERALULUI FLORESCU



Amice, vrei să afli ce fac și cum trăiesc
În cuibul singuratic în care mă găsesc,
Departe de-ale lumei petreceri variate,
Cu intrigi de tot soiul amar înveninate ?
Mă-ntrebi cum iau parte la lupte zgomotoase,
Politice numite... dar nepoliticoase ?




Cum eu, odinioară de lume iubitor,
Eu, pasere pribeagă, eu, vecinic călător,
Mi-am strîns acum aripa de cale ostenită
Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită ?
Aceasta-i o enigmă ce vrei ca s-o esplic ?
Prea bine !... Cer cuvîntul, dup-obicei, și zic :




,,Ce fac ?” - Pe scena lumei privesc cum se lipește
Invidia dușmană de tot ce strălucește
Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar,
Cercînd ca să-l răstoarne cu-al său venin amar.




,,Cum viețuiesc ?” - Ca omul ce fapte mari visează
Și scumpe suvenire de prin trecut vîneazăm
Ca să-și mîngîie mintea de proasta comedie
Ce-o joacă interesul și trista mișelie.




Iubeam odată lupta... dar lupta cea leală
Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală,
În care luptătorii cu inima-ndrăzneață
Prin arme fără pată se atacau în față,
Numind orice lovire piezișă : felonie,
Și oarba clevetire : băloasă infamie !




Acum, în loc de arme curate, lucitoare,
Eu văd că se preferă hulirea mînjitoare.
Oricine stă-n arenă de tină are parte...
Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe
Ș-aștept să văd sub trăsnet hodoasa pocitură
Care-a sădit în țară invidie și ură.





Pe cînd eram noi tineri, Florescule, amice,
Pe cînd orice sperare murea, născînd, aice,
Avut-am un vis mare, o nobilă dorință,
De-a scoate România din trista-i umilință
Prin jertfe, prin virtute, prin strînsă înfrățire...
Toți într-un gînd, cu toții uniți într-o simțire,
În batalionul sacru voioși ne luam rîndul,
Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gîndul :
Eu, să deștept prin cînturi mărirea strămoșească,
Tu, să renvii pe lume armata-i vitejească.
- Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie,
Avînt semeț și falnic de falnică junie ! -




Atunci al nostru suflet, prin nori luîndu-și zborul,
Cu aripa-i ușoară lovea chiar viitorul,
Și orice stavili nalte, fantasme-ngrozitoare,
Pereau în ochii noștri ca negurile-n soare.




Și iată că prin muncă și ani de stăruință,
A dat și flori și roadă puternica-ți credință.
Din sînul țării noastre o mîndră oaste-apare,
Menită ca să-ntreacă a lumei așteptare,
Prin fapte fglorioase din timpi de altădată...
Ea zboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată.




O ! ce mîndrie mare simțit-ai tu, ca mine !...
Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine
Văzînd feciorii noștri pășind măreț nainte
Și tu... uitat deoparte, tu, bunul lor părinte !




Noi toți, din depărtare, pe-al morței cîmp de pradă,
Cătam a zări-n soare iuțindu-și pasul,
Dorea, cerea, prin tunuri, ca să-și audă glasul,
Căci astă vie, jună, eroică armată,
Sub Cuza și sub Carol, prin tine-a fost creată
Și ție cu dreptate se cuvenea onorul
Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul !




Netrebnic, tu, netrebnic !... De cînd, o ! Doamne,-n lume
Lumina zilei poartă al nopței negru nume ?
De cînd netrebnic este acel ce cu iubire
Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire ?
De cînd netrebnic omul cu inimă măreață,
Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață ?
De cînd netrebnic șeful ce, oricum bate vîntul,
Își apără stindardul și-și ține jurămîntul ?




Amice, fii în pace, alină-a ta durere...
În tot oșteanul astăzi tu vezi o mîngîiere,
Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine
Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine...
Și cînd privești stindardul cu ochi plini de uimire,
Stindardul viu tresare cu-o mîndră fîlfîire !...


4 ianuarie 1876