Poezia Frații Jderi de Vasile Alecsandri

FRAȚII JDERI



1.

E ger, e întuneric ! Nori negri duși de vînt
Se tîrîie pe șesuri, se lasă pe pămînt
Ca aripi urieșe de paseri nevăzute
Ce curăță de sînge văi, șanțuri și redute.



E vînt cu ploaie rece și noapte cu fiori,
Căci umbra e țesută de fulgeri trăsnitori.
Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună,
Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.




L-a lor lumină roșă în clipă se ivesc
Mari tabere de oameni armați ce se pîndesc,
Și crîncene redute, și-n dos de parapete,
Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete.




Românii uzi la pele, flămînzi, lipsiți de foc,
În șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc,
De moarte și nevoie rîzînd cu nepăsare...
Voinici ei sînt la luptă, voinici și la răbdare !




,,Măi oameni ! zice unul, un șoim de la Bicaz,
De mult ne spală cerul cu ploaia pe obraz !
Mîni, cînd s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste,
Frumos a să ne-apară, cît Albul din poveste.”




,,Urît, frumos, alb, negru, eu nu știu, dar ce știu,
Știu că halal de turcul ce-oi întîlni de viu.”
,,Și ce-ai să-i faci, măi Neagu ?” ,,Să-l hăituiesc, fărtate,
Pîn' mi s-a usca bine cămeșa de pe spate.”




Toți rîd... dar ce retează deodată rîsul lor ?
O bombă vine,-o bombă al morții meteor !
Toți văd moartea cu ochii !... un vaiet ? ,,Ah, mor !...” ,,Cine,
Cine-i ucis ?” ,,Eu, Neagu... mă duc... vă las cu bine.”



,,Sărmanul, zic românii, grăindu-l trist de-a rîndul,
Nici c-au avut el parte să-și împlinească gîndul !
Mult au să-l mai bocească neveste și copile !”
,,He !... Dumnezeu să-i ierte !... Ce vreți ? n-au avut zile.”




,,Dar unde-i Jder mezinul ?” ,,De pază colo-n șanț,
Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanț.”
,,Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frățiorul ?”
,,Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucigă dorul.”


2.

În capătul din dreapta al șanțului, în tină,
Stă singur la o parte un om care suspină,
Căci are-o presimțire ce-i tot menește-a rău
Și-i duce, duce gîndul măhnit la frate-său.



El e ostaș de frunte, Jder Nistor, vînătorul,
Ce intră-n turci năpraznic cum intră-n cîrd omorul,
Și-i place pe cîmp neted cu durda să vîneze
Cumpliți bașibuzucii și fiarele cercheze.



De-aseară-n sentinelă Jder șede tot la pîndă,
Gîndind la biata-i mamă cu inima plăpîndă,
Visînd l-a lui mireasă cu sufletul duios,
Privind la turci în față cu ochiul scînteios.



Dar vîntul suflă-n iarnă, dar ploaia cade-n unde !
Prin haine pîn' la oase înghețul îl pătrunde
Și-ncet el simte somnul că vine pe furiș
De-ntinde peste ichi-i văl paingeniș.




Jder, luptă, umblă, cîntă, nevrînd ca să se culce,
Dar somnu-i varsă-n crieri beția lui cea dulce,
Și el, pe nesimțite învins, întunecat,
Se reazemă de pușcă ș-adoarme clătinat.



Deodată i se pare că se vede pe-a lui mamă
Ce vine, îl atinge la ochi cu-a ei naframă
Și-i zice : ,,Te trezește, copile, dragul meu !
Vin dușmanii ! te-ajunge prin somn păcatul greu !”




Tresare vînătorul !... Doi spectri se arată,
Nălțîndu-se prin umbră cu arma ridicată, viu, deștept,
,,Ho ! fiară ,ho!” el strigă, și-n clipă, viu, deștept,
Pe dușmani îi străpunge cu baioneta-n pept.


Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.
Iar altul, cu durerea luptîndu-se-n picioare,
Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder
Și-i face-o brazdă largă la braț cu-al său hamger,


Apoi se prăbușește alăture cu mortul.
Jder zice-atunci, mustrîndu-l :,, De ce ți-ai lasat cortul !
Și ce cătași, păgîne, aice-n șanțul meu ?
Ți-au fost urît de viață?... Amar de capul tău!?”


Și aprig, cu mănie ridică stratu-n aer,
Să sfarme peptul dușman ce scoate-un jalnic vaier,
Dar cînd să dea : ,,Stăi, frate! îi zice-un glas iubit,
Nu-i drept să dai lovire vrășmașului rănit!”


Jder stă aruncă arma, s-apropie-n tăcere
De turc,îi leagă rana, alină-a lui durere,
Apoi, cînd vine ziua, pe turcul leșinat
Il poartă-n ambulanță, zicînd : ,, Poftind vînat!”